”Cum am omorât-o pe Diana”, de Ana Mușat
Editura Karth, București, 2014
Cartea Anei Mușat sfidează într-o oarecare măsură normalitatea, cel puțin acea normalitate care prezidează viața de zi cu zi, cea considerată de prea mulți dintre noi monotonă. Ana Mușat, aflată la prima carte, cunoscută publicului mai degrabă prin blogul Questioare, reușește să atragă cititorul o dată prin „finețea” titlului și apoi prin subiect, care cunoaște o răsturnare puțin spus interesantă spre sfârșitul poveștii.
Povestea se axează bineînțeles pe Diana care, da, este o ființă umană care frânge inima unei alte fete, fără nume, deci fără a fi ancorată prea bine în realitate, dar care este până la urmă acea persoană de care fiecare dintre noi se îndrăgostește și care pe fiecare dintre noi ne va răni la un moment dat. Prima parte a cărții se axează pe relația de iubire dintre două fete, o iubire ireală, așa cum doar o dată-n viață ne este dat să întâlnim, pe parfumul de cireșe amare, pe melancolia toamnei și pe atitudinea introvertită și antisocială a individului. Apoi firul poveștii se complică, în peisaj apărând Teo, băiatul ce încearcă să umple golul lăsat de Diana. Iar în cele din urmă, când reîntâlnirea cu Diana are loc, cele două realizează că dragostea lor nu mai are aceeași putere, poate nici nu mai există. Deci, ea poate fi omorâtă! O poveste prin care fiecare dintre noi a trecut și care ne-a demonstrat că suntem într-o continuă evoluție și că oricât de mare ar părea durerea la un moment dat, ea poate fi depășită și chiar dată uitării.
Totuși, rămâne întrebarea: cine este fata care s-a îndrăgostit de Diana? De ce nu are ea un nume? Oare pentru că Diana este de fapt fata care s-a dedublat pentru a se rupe de durerea ce o torturează și care nu-i permite să se adapteze realității? Pentru că ea își caută propria normalitate iar cei din jur o pedepsesc pentru că nu se mulțumește cu realitatea generală, oferită tuturor?
Pe parcursul lecturii am avut impresia că mă aflu în fața unei minți înțelepte, această fată fără nume, o persoană trecută prin viață ce s-a hotărât să împartă cu restul lumii învățăturile acumulate de-a lungul vieții. O fată mult prea conștientă de propria-i persoană, de greșelile ei și de ceea ce se întâmplă cu lumea din jurul ei. Prin urmare, de multe ori am avut impresia că citesc mai mult decât gândurile personajului, iar această impresie nu știu dacă vine din cauza unei delimitări fine, aproape imperceptibile, între autor și narator, cauzată de faptul că Ana Mușat se află până la urmă la debutul ei ca autoare de proză lungă, sau pentru că pur și simplu aceasta a fost alegerea ei în materie de personaj.
Chiar dacă romanul ne poartă prin povești diverse cu actori precum dragoste, crimă, trădare, protagonistul este nebunia, o boală din ce în ce mai frecventă în lume. Mintea umană poate să exploreze teritorii nepermise fizicului și poate să elaboreze planuri de evadare din realitatea ce nu ni se potrivește mai bine și mai ușor decât orice scriitor. În linii mari, aceasta este concluzia cărții.
Nu mai știu cum eram înainte…nu mai știu cine eram înainte. Uneori am impresia că acești pereți albi și reci au fost dintotdeauna casa mea. Poate că așa și este. Poate frânturile mele de amintiri sunt și ele tot zămisliri ale imaginației mele, ale minții mele bolnave de escapism. Am nespus de multă nevoie de libertate și singura pe care am reușit s-o găsesc a fost cea din clipele când nu eram conștientă de mine. Când am fost moartă pentru ceilalți și vie pentru mine.
Dacă filmele hollywoodiene ne arată și ne previn în legătură cu direcția spre care ne îndreptăm prin crearea unor distopii sau filme fantasy extraordinare, cartea Anei Mușat ne vorbește despre problemele cu care ne confruntăm zi de zi într-o manieră directă, fără ocolișuri, pe înțelesul tuturor, prin introspecție.
1 comment
Multumesc frumos pentru review-ul cartii! <3