”Cu mintea mea de femeie”, de Mihaela Miroiu
Editura Cartea Românească, București, 2017
Colecția Cartea de memorii, Coperta Colecției Ionuț Broștianu
Ultima carte a Mihaelei Miroiu, intitulată Cu mintea mea de femeie (Cartea Românească, 2017), se dorește a fi o incursiune în ,,secvențele unei vieți trăite cu mintea mea de copilă, fată, femeie tânără și matură liberă’’, coagulînd trăirile și simțirile de femeie, pe tot parcursul acestor momente din viața sa. Etapelor de la început (Copila – Fata – Tânăra) le corespunde epoca socialistă, stadiul următor, acela de femeie-matură, fiind conexă evoluției post-comuniste.
Cu mintea mea de femeie se înscrie în panoplia operelor de factură autobiografică și poate fi pusă pe același raft cu memoriile Reginei Maria, Monicăi Lovinescu, ale lui Alice Voinescu, Marthei Bibescu și ale lui Jeni Acterian.
Mihaela Miroiu, alături de Laura Grünberg, este cea care, în anii de după 1990, a lansat mișcarea feministă în România post-decembristă. Profesoară de științe politice la SNSPA, în București, a dat tonul schimbării, fiind autoarea Codului de etică universitară (ce avea să fie introdus în toate universitățile în 2005), cît și a institurii unei catedre de studii de gen (la SNSPA), și care a fost urmată de un ciclu de masterat și doctorat.
În volumul ”Cu mintea mea de femeie”, Mihaela Miroiu concepe schițarea vieții sale asemenea unui pictor care are în fața sa, mai întîi de toate, pînza. Precum pictorul, care începe cu creionul (sau pensula) trasarea primelor forme ale unui corp omenesc, autoarea așterne pe hîrtie primele amintiri din copilăria petrecută la Hunedoara. Urmînd ca tabloul, respectiv cartea, să fie finalizate numai după ce pictorul a îmbrăcat în culori toate formele reliefate pe pînza sa. Astfel că, în cele din urmă, cartea se citește – în forma sa finală – cu atenția pe care o acorzi în aceeași măsură vizionării unui tablou.
Este posibil ca analogia de mai sus să pară puțin exagerată, însă folosirea ei se sprijină mai ales pe tematica scrierii acestei cărți.
Aceasta, scrierea, este un melanj de amintiri și trăiri ale autoarei, împletit cu o retrospectivă fină a vieții ei din timpul societății socialiste ,,multilateral dezvoltate’’ și a celei post-comuniste, cu toate hibele acesteia. Încă de la început, caracterul desprins din amintirile legate de copilarie, constituie o cristalizare a femeii de acum, ca urmare a gîndurilor și acțiunilor întreprinse încă de pe atunci, cum ar fi: momentul cînd îl urmărea pe bunicul pînă la magazinul sătesc, unde cu toții spuneau că pun ,,țara la cale” și la care participa cu asiduitate.
Astfel de gesturi erau urmate de întovărășiri cu băieții în ,,spații largi, nesigure și necunoscute” în detrimentul ,,mileurilor de dantelă”, cît și de lecturile din Winnetou de Karl May. Și în materie de artă, preferințele din copilărie erau mai puternice față de Moise și David de Michelangelo, cel puțin față de Pieta: ,,cea pe care atunci nu prea o băgam în seamă, poate că nu îmi asumam încă femeitatea și în preferințele mele se juca frustrarea că nu pot să fac parte pe deplin din lumea libertății, creativității și forței pe care atunci o credeam doar bărbătească”.
Perioada epocii socialiste o surprinde pe scriitoare pe cînd era deja studentă la Facultatea de Filosofie de la București, ,,într-o pușcărie intelectuală, fără acces la lumea largă a cunoașterii filosofice și sociale.”. Tendința de revalorificare a viziunii în care drepturile femeilor să fie egale cu cele ale bărbaților se articulează treptat, ca urmare a propriilor experiențe ale autoarei. Astfel, modelul îmbrățișat de aceasta nu este acela al respingerii unei lumi a bărbaților, ci acela al coabitării cu perspectiva feminină. Este în defavoarea construirii unei lumi în care doar una dintre aceste paradigme să modeleze societatea în ansamblul ei. Mai precis, paradigma după care societatea română s-a constituit a fost una în care modelul predominant era unul masculin, prin urmare una ,,dramatic sărăcită’’ de elementul feminin. Anii 1990 constituie prilejul de a configura societatea românească, după aceste două modele descrise mai sus.
În ,,Bărbatul care m-a dus în ispită”, autoarea descrie revelația pe care a avut-o în privința cercetărilor asidue care se făceau peste ocean, la Princeton, în domeniul filosofiei feministe. Astfel, în urma unor lecturi, revelația descoperirii acestei filosofii se asociază, pe bună dreptate, cu trăirea unei revoluții interioare. ,,Revalorizarea filosofică a femeiescului” devine noul obiectiv în dorința de a contrabalansa diferența dintre două lumi, despărțite, pînă atunci, între ele de valorificarea uneia în detrimentul alteia, respectiv, de valorificarea bărbatului – înzestrat cu funcții politice de vârf – față de femeia căreia îi erau permise doar funcții de subordonare.
Cartea este mărturia unei femei care a cunoscut pe parcursul unei vieți de om, de la stadiul de ,,copilă, fată, femeie tânără și matură liberă”, atît înfrîngeri, cît și victorii. Mai mult, scrierile ei aruncă o lumină asupra a ceea ce a însemnat să fii femeie în două societăți vizibil diferite una față de cealaltă. Trecând peste viziunea sumbră asupra primei perioade din viață, dar care se diminuează pe măsură ce schimbările survin în viața societății, cartea surprinde cu minuțiozitate trările și simțirile unei femei, mereu în căutarea unui răspuns la întrebarea ce nu i-a dat liniște toată viața: ,,De ce trăiesc eu și nu oricine altcineva în locul meu?”.
,,Cu mintea mea de femeie”, se adresează nu numai femeilor, ci și bărbaților. Pentru femei, sfatul care se desprinde din cele 248 de pagini este acela de a combate discriminarea împotriva acestora și de a demonstra că ele, femeile, nu sunt doar ,,umbra unui gând”. În cazul bărbaților, volumul propune un model masculin, ca cel descris în primele pagini ale cărții: ,,Chipul bărbătesc în sufletul copilăriei mele a fost Isus. Doamne, cât de Înalt a fost și a rămas reperul inimii mele despre bărbați !’’
