„Și, dac-aș vorbi”, de Iris A. Knieling
Editura Junimea, Iași, 2020
„Lăsa capul în pământ și tăcea. EU am fost cea care a învățat-o să se ridice din genunchi”. Sunt unele cărți în această lume tumultoasă menită să te zbuciume, să îți scuture praful de pe tot ce înseamnă existență cu plictis și normalitate. Există cărți despre care poți spune că sunt impregnate cu durerea cuvintelor nerostite, sunt declarații de dragoste sau de disperare, precum rar mai putem întâlni. Sunt cărți pe care trebuie să le citești cu ochii sufletului larg închiși. Da, da, sunt cărți care se strecoară prin porii minții și se lichefiază ca mierea strânsă în mai.
Poate că nu sunt prea bună la epitete și metafore, dar gust cu plăcere din cărțile neordinare, din volumele care încearcă să iasă din canoanele teribiliste ale literaturii comerciale. Iar cronica de astăzi este dedicată volumului „Și, dac-aș vorbi” de Iris A. Knieling, o tânără scriitoare cu studii de Filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, câștigătoare a Concursului internațional de literatură pentru românii de pretutindeni, organizat de Literary Network în colaborare cu editura Herg Benet, la secțiunea de proză scurtă și câștigătoare a premiul I în cadrul Concursului Național pentru tineri dramaturgi „Matei Vișniec”.
Cartea „Și, dac-aș vorbi” este o proză plină de poezie, este un soi de dramă a femeilor prinse într-un spațiu în care „au locuit toți cei care au trecut cu capetele înalt ridicate”. Personajele sunt atât de fin creionate, încât par să se remodeleze de-a lungul povestirii. Ele îmbătrânesc și întineresc împotriva acelor ceasornicului, devenind din femei fericite în mame gata să-și arunce pruncii în vâltoarea mării înspumate. De parcă autoarea ar fi vrut să ne strămute într-un spațiu prins între un trecut alternativ și un viitor incert, loc în care nici moartea nu este bine venită. Monștri cu fețe de oameni, soți neiubiți, femei zbuciumate – iată tot amestecul de eroi pe care Iris A. Knieling și-i împletește în țesătura cărții sale. Și o face cu o nonșalanță firească, cu o naturalețe aparte, de parcă te-ar pune alături și ți-ar arăta un teatru de păpuși. Ici colea se ivesc raze de lumină, ici colea amurgul se lasă și „Glasurile blocate în Sirene nu lasă o zi să treacă fără să blesteme locul pe care marea niciodată nu îl va răpune”.
Narațiunea din „Și, dac-aș vorbi” îmi amintește de damnații lui Dante, prinși în cercurile unui Infern în care s-au autoexilat. Cititorul îi surprinde într-o agonie și un extaz dictat de emoție, de intensitate, de sentiment. Imaginați-vă câtă durere a putut pecetlui autoarea într-o astfel de frază: „Pe mine mama nu m-a ținut în burtă. Eu am apărut în lumea asta pur și simplu. Am fost mică, dar niciodată copil”. Inevitabil, un astfel de simțământ nu este altceva decât o reinterpretare a vechiului atașament matern, adus la polul opus: la negare. Sau în acest pasaj: „Femeile, pe care nu mi le mai aduc aminte, au tăcut și au lăsat capul în pământ, iar bărbații lor poate se vor înapoia într-o zi”.
„Și, dac-aș vorbi” este o narațiune – monolog pe care mi-aș dori să o văd de pe scena unui teatru. Îmi imaginez cum o femeie tânără, cu părul răvășit, ne spune istoria unui loc în care „mai departe de cartoanele cu ferestre minuscule nu mai e nimic”.
Puteți cumpăra cartea: Editura Junimea.
(Sursă fotografii: Youtube.com)
