Copilăria și adolescența generației mele: ”Aproape totul e ok”, de Francisc Baja
Editura Paralela 45, Colecția Avanpost Proză, Pitești, 2019
”Așa eram eu. Nu cred c-am fost copilul ideal.” (pag. 64)
J., aflat acum la vârsta de 40 de ani, aude o voce (nu vom afla niciodată dacă este vorba de conștiința sa sau de o voce divină) tocmai în ziua în care moare David Bowie. Este prilejul pentru a plonja în trecut, fie pentru a-și aminti de câte ori a mai auzit vocea – de doar trei ori, insignifiant, fie pentru a-și retrasa cumva reperele unei vieți destul de alambicate, tumultoase și, spre deosebire de acea voce, plină de semnificații.
Putem spune că această plonjare în trecut, în multele sale amintiri este și prilejul pentru autor pentru a face o panoramare a Clujului – iar clujenii se vor simți ca acasă printre denumirile de cartiere, străzi și localuri –, dar mai cu seamă a acelei capitale a Ardealului din preajma momentului 1989. [Pe undeva, mi-a adus aminte și de romanul ”Expres”, de Mihnea Mihalache-Fiastru, care are în centrul său Bucureștiul de după Revoluție.] Dar ”Aproape totul e ok” nu este, desigur, numai despre Cluj, ci despre oamenii de acolo, mulți dintre ei aparținând comunității maghiare, așa că romanul ar putea, la fel de bine, să își găsească loc și în locuri precum Satu Mare, Târgu Mureș, Brașov sau Sfântu Gheorghe. Este despre oameni, nu despre orașe, nu despre locuri.
Mare parte din acțiune se petrece înainte de Revoluție, dar factorul politic este mai mereu minor, doar teama de Miliție răzbătând printre rânduri. În rest, este vorba despre copilărie și adolescență, despre momente precum primele iubiri, primul sărut, prima bătaie pentru o fată, despre felul în care copiii sunt mai mereu inconștienți și fac gesturi necugetate, dar inocente (cum ar fi să dezumfle roțile mașinilor din cartier). De altfel, avem aici una dintre cele mai frumoase și mai aproape de realitate descrieri a discotecii din anii adolecenței mele, cea de la începutul anilor 1990.
Romanul gravitează în jurul unei familii disfuncționale, în care J. are nenorocul să se nască și să-și trăiască o mare parte din primii ani din viață: mama îl bate deseori; tatăl său este indiferent, nu-i pasă de el și nu-l privește aproape niciodată, fiind deseori beat sau plecat la ”vreo una”; mama încearcă să se sinucidă, fiind inclusiv în comă un timp îndelungat; după ce tatăl îi părăsește, se mută deseori din locuință în locuință etc. J. trăiește mereu într-o atmosferă familială apăsătoare, inclusiv la bunici, și nu poți să nu ajungi uneori la concluzia că există părinți cu adevărat ticăloși, care nu-și iubesc niciodată copiii. Într-o astfel de scenă, tatăl lui J., după ani de zile de indiferență, îl sună într-o zi cu un singur scop – de a-l întreba când e ziua lui de naștere, când face 18 ani, pentru a nu mai fi obligat să plătească pensia alimentară. Nu e de mirare, astfel, felul în care a ales între părinți la divorțul acestora:
”-Cu cine dorești să rămâi?
…
-Cu mama sau cu tata?
Simțeam că toți se uită la mine. Simțeam că o mare parte din viață, dacă nu chiar toată viața mea, se decide acolo, în momentul ăla. În capul meu se jucau două chestii.
Dacă rămâneam cu taică-mio, poate mai aveam o șansă, mă gândisem. Cât timp am stat la bunici, adică vreo trei luni, începusem să fiu ok la clasă. Adică învățam. Profii începuseră să mă laude. Videki m-a-ntrebat dacă s-a schimbat ceva în viața mea. M-am înroșit și i-am zis că da, stau de o vreme cu bunicii. Plus, unele colege începuseră să se uite altfel la mine. Și asta a fost ok.
Pe de altă parte, mă gândisem, dacă rămâneam cu maică-mea, eram tot ăla, că de fapt revenisem la cel care fusesem înainte. Nu mai eram bun de nimic. N-aveam nicio ambiție, că nu știam ce e aia să ai ambiție. Mă gândisem că așa nu ajungeam niciodată niciunde, adică la vreo facultate. Niciodată nimic altceva decât un muncitor în vreo fabrică sau dracu’ știe ce, deci chestii nasoale. Nu e nimic rău în asta, să fii muncitor în vreo fabrică, decât că simțeam, adică începusem să simt, că pot mai mult de atât și chiar voiam mai mult de atât.(…)
–Cu mama.” (pag. 67)
Într-un astfel de context complicat, cumva J. a rezistat, iar Francisc Boja ne înfățișează lumea prin care a trecut acesta și în care trăiește sub semnul lui ”ok”. Sunt curios de câte ori există americanism în romanul său, dar este cert că aproape fiecare acțiune, fiecare sentiment, fiecare constatare și, mai ales, fiecare amintire stau sub semnul acestuia. E un fel de împăcare cu soarta, o modalitate de a ajunge la concluzia că toate problemele au trecut și au lăsat doar o urmă, poate o cicatrice, dar J. a supraviețuit tuturor. Iată un exemplu:
”La sfârșitul lui decembrie, tocmai când ne pregăteam de primul nostru Crăciun în Mărăști, a venit revoluția. A fost ok.” (pag. 109)
M-am gândit pe tot timp cât am citit acest volum, dar și după aceea, cât de mult mă reprezintă acest roman, ”Aproape totul e ok”, scris într-un stil direct și autoironic. Desigur, locul central în povestirea lui Francisc Baja este dat de oamenii din Cluj, de comunitatea maghiară (doar J., personajul său, este ”pe trei sferturi maghiar”), dar, în același timp, evenimentele, întâmplările trăite și sentimentele sunt aceleași ca ale celor din generația mea, cu care J. nu împarte numai vârsta (eu aveam aproape 11 ani la Revoluție), ci și toate caracteristicile importante sau cele aparent minore: blocuri, prieteni, vecini, câini, acei administratori de temut, vacanțe petrecute la țară, discotecă, ciocolată, pasiuni trecătoare, frica față de Miliție. Iată încă un motiv pentru care ”Aproape totul e ok” este romanul copilăriei și adolescenței generației care s-a născut undeva în anii 1970, acelei generații care rememorează trecutul sub semnul ”ok”-ului.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: Edituraparalela45.ro, Youtube.com)
