Tatiana și Alexander, de Paullina Simons
Editura Epica, București, 2018
Traducere din limba engleză și note de: Iris Manuela Anghel
Paullina Simons declară, în toate interviurile, că și-a dorit mereu să devină scriitoare. Și-a petrecut copilăria în Rusia, în compania cărților, și au influențat-o mai mult decât orice, așa că a crescut cu ideea că va scrie, la rândul ei, cărți care vor ajunge să influențeze alți oameni. A emigrat în America, împreună cu părinții, când avea doar 10 ani, și s-a lovit de bariera lingvistică, care nu a descurajat-o, ci dimpotrivă. A scris primul „roman” când avea 12 ani, sub influența puternică a serialului „Star Trek” și a romanului „Marele Gatsby”.
„Tatiana și Alexander” a fost publicat, în original, în 2003, și este al doilea volum dintr-o trilogie dedicată acestor doi protagoniști. Primul volum („Călărețul de aramă”) a fost publicat anul trecut de Editura Epica, fiind foarte bine primit de cititori. Am urmărit cu toții, cu sufletul la gură, peripețiile prin care au trecut membrii familiei Metanov, încercând să supraviețuiască asediului Leningradului de către forțele germane, dar și povestea de dragoste atipică dintre Tatiana, pe atunci o tânără de nici 17 ani, și misteriosul ofițer al Armatei Roșii, Alexander Belov.
La sfârșitul „Călărețului de aramă”, am lăsat-o pe Tatiana complet neștiutoare în privința sorții soțului său. Fugară, a ajuns în cele din urmă la Stockholm și apoi, pe vapor, în Statele Unite (împrumutând aspecte din povestea de viață a autoarei) – mai precis pe Insula Ellis, unde, în 1943, a născut un băiețel căruia i-a spus Anthony Alexander Barrington, după tatăl lui.
„Tatiana și Alexander” are doar jumătate din numărul de pagini al precursorului său, însă își păstrează caracterizările consistente și împletirea firească dintre fapte istorice și dramă fictivă. De altfel, trilogia din care fac parte cele două volume a fost comparată cu „Pe aripile vântului” (Margaret Mitchell), romanul-cult care prezintă evoluția vieții unei eroine deloc tipice în contextul Războiului Civil din America.
Protagonista, acum mama unui băiețel, își începe noua viață pe Insula Ellis, unde ajunge cât de curând cunoscută și îndrăgită pentru ajutorul pe care li-l oferă imigranților în a-și găsi slujbe. Cu toate că, treptat, traiul ei devine mai așezat, mai ales după ce își cumpără pământ cu banii ascunși de Alexander, și că încearcă din răsputeri să nu se mai gândească la trecut, Tatiana nu se poate împiedica să se întrebe mereu care va fi fost soarta tatălui copilului său.
Așa cum vă puteți imagina, în paralel, Alexander reușește să evite la mustață moartea pregătită de guvern și i se ordonă să se îndrepte spre Germania, însoțind un batalion de condamnați. Fără a-mi sta în obicei să stric plăcerea lecturii, indiciul legat de supraviețuirea îndrăgitului personaj era oricum afirmat încă din titlu (deși, recunosc, s-ar fi putut referi și la mamă și fiul ei).
Volumul al doilea devine, astfel, un nou dans cu riscurile și primejdiile care pun sub semnul întrebării relația celor doi. Chiar dacă personajele sunt elemente-cheie și dramatismul reprezintă aspectul cel mai consistent, voi prelua o afirmație a autoarei, venită ca răspuns la întrebarea despre reticența criticilor în a-i elogia romanele care compun trilogia. Dincolo de faptul că este vorba despre cărți solide, și la propriu, și la figurat (primele două volume, la un loc, însumează în jur de 1600 de pagini), Paullina Simons s-a mirat de lipsa reacției la context. „Ar fi de parcă ai scrie o recenzie despre Pe aripile vântului fără să menționezi Războiul Civil”, a spus ea, făcând aluzie la ideea că până și cei dezinteresați de intrigi romantice, sau care nu reușesc să se atașeze de personaje sau să le considere suficient de credibile, pot descoperi un interes pentru partea istorică, cu caracter de mărturie colectivă, a cărților, parte pentru care autoarea s-a documentat intens.
Totuși, nu consider că partea de documentare s-ar reflecta în mod insistent sau chiar supărător între pagini, transformând lectura într-una dificilă. Autoarea însăși a declarat că, adesea, a fost documentarea doar ca „mijloc de procrastinare”, și că este mai degrabă interesată de notițe, schematizare și intrigă, în mare parte și fiindcă „subiectul este mult prea vast”. De obicei, afirma ea, notează câteva idei principale care-i servesc drept ghid pentru încadrarea în context, apoi scrie cartea și umple golurile de informație în partea de editare. Cu siguranță, însă, trilogia din care face parte „Tatiana și Alexander” a fost acoperită, în privința documentării, de relatările bunicilor autoarei, care, așa cum stă scris în dedicația de la începutul primului volum, „(…) care au supraviețuit Primului Război Mondial, Revoluției Ruse și Războiului Civil Rus, au fost martorii celui de-al Doilea Război Mondial, ai asediului din Leningrad și ai evacuărilor, au îndurat foametea, epurările, perioada lui Lenin și Stalin și au ajuns acum, în amurgul vieții lor, la New York, unde au reușit să îndure, fără aer condiționat, douăzeci de veri fierbinți.”
