Comunism şi totalitarism, de Stephane Courtois

Comunism şi totalitarism, de Stephane Courtois
Editura Polirom, Iasi, 2011
Traducere de Ana Ciucan Tutuianu

Puteti cumpara cartea acum, de pe Libris.ro.

Volumul Comunism şi totalitarism[1] semnat de renumitul istoric francez Stephane Courtois reuneşte o serie de articole, comunicării, recenzii sau studii publicate în siajul esenţialei “Cărţi negre a comunismului” pe care Courtois a coordonat-o şi care a apărut în 1997, provocând nenumărate reacţii. Materia cărţii este structurată în patru mari părţi care ordonă textele în funcţie de tematica lor principală: Lenin, inventatorul totalitarismului, Stalin sau victoria totalitarismului, Comunism, crima împotriva umanităţii, genocid şi, ultima, Istoria şi memoria comunismului. Una din ideile forţă care domină intervenţiile istoricului francez este legată de importanţa terorii pentru înţelegerea sistemului comunist. Un accent încăpăţânat poate şi pentru că societatea franceză nu a trăit un astfel de (lung) coşmar, ocupaţia nazistă fiind una totuşi de o altă natură, durând totuşi, doar patru ani. “Pentru a obţine o eficienţă maximă, teroarea trebuie să se sprijine pe o puternică poliţie politică, dar şi să beneficieze de alte patru condiţii: surpriza, secretul, delaţiunea şi izolarea. (…) Secretul întreţine şi frica, şi speranţa – persoanele dispar de seara până dimineaţa, dar apropiaţii lor speră mereu să le revadă, în timp ce ele au fost asasinate de mult – şi permite ascunderea faţă de restul lumii a amplorii masacrelor ce ar putea păta imaginea regimului. Delaţiunea dezintegrează societatea din interior, fiecare se teme să nu fie denunţat de colegii de muncă, de vecini, de apropiaţi pentru vorbe sau fapte ostile regimului sau din răzbunare.”[2]

“Teroarea este condiţia necesara a dictaturii proletariatului, a monopolului puterii comuniştilor şi a voinţei lor de a supune întreaga societate. De fapt, nici un regim totalitar nu a putut să se menţină fără această teroare de o mai mică sau mai mare intensitate.”[3]Această teroare, iniţiată de Lenin a fost dusă pe cele mai înalte culmi ale progresului de Stalin care “a fost pur şi simplu acela dintre conducătorii bolşevici care înţelesese cel mai devreme şi cel mai bine natura sistemului pe cale să se nască şi logicile interne inerente supravieţuirii, funcţionării şi extinderii mişcării, apoi regimului inventat de Lenin.”[4] Însă teroare poate fi de mai multe forme şi poate însuma diverse nuanţe, iarăşi, imposibil de descifrat de către un occidental.

În capitolul “Teroarea poate fi blândă” Courtois punctează “episoadele cu adevărat tragice- asasinate în masă, deportări colective, sistem concentraţionar- care şochează prin cruzimea călăilor şi numărul victimelor, care se număra cu sutele de mii, chiar cu milioanele, nu trebuie să oculteze teroarea de mică intensitate criminală, mijloc preferat de inoculare a fricii în societate, cu scopul de a o putea dezintegra mai bine şi de a o controla.”[5] În fond, regimul comunist din RSR era caracterizat mai ales prin această teroare soft, concentrată în care am trăit două decenii şi jumătate. Cel mai de temut instrument folosit de regimurile comuniste pentru a domina populaţiile a fost cea alimentara. “Foamea a fost o armă teribilă în mâinile puterilor comuniste, iar dacă nu a dus întotdeauna la astfel de drame (foametea din Ucraina din anii 1932-33 care a făcut 5 milioane de victime –n.m.) nu e mai puţin adevărat că a rămas o ameninţare constantă. Lipsa constantă a bunurilor de consum de bază, comună tuturor regimurilor comuniste, a dat naştere fenomenului caracteristic al cozii. Pentru a-şi procura câteva ouă, o pereche de încălţăminte, sau un costum nou, cetăţeanul obişnuit trebuia să stea la coadă ore întregi, fără să aibă, de altfel, garanţia că, odată ajuns în faţă, va mai găsi obiectul dorit. Timpul astfel pierdut după ore de muncă sau din concediu a fost un mijloc de presiune asupra populaţiei, creând un climat de incertitudine, invidie şi ostilitate violentă între cetăţeni.”[6]

O altă armă folosită a fost legarea de glie (în URSS Stalin a folosit chiar paşapoartele interne pentru a controla mişcările cetăţenilor). “Această cvasiimposibilitate de a fugi a fost unul dintre principalele resorturi psihologice ale terorii blânde: ideea că vei fi constrâns să trăieşti până la capătul zilelor în acest sistem din care este imposibil să scapi a contribuit foarte mult la anihilarea voinţei de a opune rezistenţă şi a dus chiar şi în rândul celor mai decişi la acomodarea cu regimul, fie prin refugierea într-un fel de exil interior, fie prin căderea în apatie socială sau depresie (alcool, sinucidere etc.) fie prefăcându-se că participă la un consens aparent-un soi de schizofrenie colectivă. Nu este întâmplător faptul că, în regimurile comuniste, statistica sinuciderilor este un secret bine păzit.”[7]

Informaţii mai puţin cunoscute ne sunt prezentate în legătură cu unul dintre personajele sinistre ale Uniunii Sovietice, un om care ar fi figurat pe prima bancă a acuzării în cazul unui mare proces al comunismului: Nikolai Ejov (alături de Dzrejinski, întemeietorul CEKA, Iagoda – căruia i-a luat locul şi Beria). Capitolul se intitulează expresiv “Călăul fidel al lui Stalin” şi retrasează parcursul lui Ejov, de la modestele funcţii deţinute până la apogeul puterii sale, secretar al Comitetului Central alături de Stalin, Kaganovici, Jdanov şi Andreev, şeful NKVD, a cărui misiune a fost aceea de a organiza Marile Epurări. “În afara oricărei proceduri judiciare, Ejov a fost însărcinat să vindece populaţia de duşmanii poporului, conform unor cote fixate dinainte şi unor modalităţi care nu cuprindeau decât două categorii: 1.împuşcaţii; 2. deportaţii.”[8]  “Odată cu Marea Teroare, Ejov a devenit cel mai puternic om al lumii comuniste după Stalin. Ne imaginăm ce sentiment de megalomanie a pus stăpânire pe acest omuleţ de 151 centimetri, semianalfabet până la 20 de ani, ignorant în toate domeniile, cu excepţia aceluia a exterminării. Luat de valul acestui soi de nebunie criminală care-l făcea să trimită zilnic la moarte sau în Gulag mii de oameni nevinovaţi şi care îl determina să participe personal la şedinţele de tortură, Ejov a devenit insomniac. A început să bea până ajungea beat mort şi avea un comportament sexual frenetic, atât cu bărbaţi, cât şi cu femei. Soţia sa, Evghenia Solomonovna, nu ducea o viaţă mai puţin dezordonată. Era redactor-şef la URSS în construcţie, o luxoasă revistă de propagandă care slăvea victoriile regimului.”[9]

Căderea lui Ejov reprezintă un alt studiu caz ce relevă dinamica puterii în regimul totalitar sovietic căci bucuria de a beneficia de prerogative divine (dreptul la moarte şi la moarte, mai degrabă) se plăteşte scump. La 29 septembrie 1938 lui Ejov i-a fost desemnat un adjunct care îi contrasemna toate decretele. În noiembrie, Stalin l-a acuzat că a făcut prea mult, ceea ce Ejov a admis umil! Ulterior a fost desemnat responsabil al căilor navigabile, păstrându-şi celelalte funcţii din PCUS pe care le va pierde rapid. Pe 6 martie 1939 numele său a apărut ultima oară în presa sovietică (în Pavilionul canceroşilor, Alexandr Soljeniţîn descrie cum două din personajele centrale ale romanului, aflate pe cele două părţi ale baricadei, fostul activist Paul Nikolaievici Russanov şi fostul deţinut politic Oleg Kostoglotov duc în pavilionul spitalului adevărate lupte pentru a pune mâna primii pe oficiosul PCUS, celebra Pravda unde dispariţia subită a vreunui nume devenea probă indubitabilă a dinamicii vieţii politice a Uniunii Sovietice). Şi cum Stalin nu avea nevoie de martori în viaţă ai crimelor sale industriale, în mod logic, Ejov a avut aceeaşi soartă precum Iagoda, al cărui adjunct fusese sau Beria fiind condamnat la moarte, fiindu-i smulse sub tortură mărturisirea că ar fi fost agent atât al Japonie, Marii Britanii cât şi Poloniei. Aceasta nu l-a împiedicat să moară cu numele lui Stalin pe buze!

Un alt capitol care trezeşte interesul este cel legat de celebrul Raport secret al lui Hrusciov („Raportul secret al lui Hrusciov: fractura sistemului comunist”) prezentat în timpul celui de al XX-lea Congres al PCUS din 25 februarie 1956. Stephane Courtois analizează succint contextul istoric al acestui eveniment marcant, de cotitură pentru lumea comunistă şi intenţiile deloc nevinovate ale lui Hrusciov, el însuşi un cadru de nădejde al oligarhiei staliniste, cu mâinile pătate cu mult sânge (mai ales  ucrainean) care, prin acest document viza atât să-şi întărească puterea personala cât şi să transmită un mesaj clar nomenklaturii sovietice şi celorlalţi membrii ai PCUS (7 milioane şi 17 milioane de comsomolişti): „perioada de teroare împotriva cadrelor este închisă”. Hrusciov a pus bazele de altfel a dihotomiei comuniste dar şi stângiste din prezent: Lenin a fost bun, Stalin a fost rău. „Proslăvindu-l pe Lenin, Hrusciov dezvoltă mitul bunului conducător comunist, nemilos cu duşmanul, dar drept faţă de comunişti. Dacă-i dăm crezare Primului Secretar, Lenin ar fi practicat conducerea colectivă, democrată, modestă, atentă la ceilalţi tovarăşi, bazându-se pe convingerea ideologică şi nu pe violenţa fizică. Imaginea idilica ce nu corespunde deloc la ceea ce ştim noi despre el-şi, mai mult, după deschiderea arhivelor sovietice – despre un Lenin autocrat, coleric, fanatic, întotdeauna gata să manipuleze  biciul excomunicarii- al excluderii din partid (…)”[10] Hrusciov nu face altceva decât să instrumentalizeze trecutul în scopuri politice, în buna maniera a predecesorilor săi (Lenin si Stalin)

Analizând tematica eseurilor lui Stephane Courtois ne dăm seama de adevărata luptă mediatică pe care a dus-o istoricul francez în Occident cu toţi cei care au recuzat comparaţia (mai mult decât îndreptăţită şi, poate, din punct de vedere a numărului victimelor, adepţii nazismul ar fi mai îndreptăţiţi să fie ofuscaţi de alăturarea cu fenomenul comunist) celor două regimuri totalitare. Bine scria Andreas Hilgruber, citat de istoricul francez, ”Unicitatea şi comparaţia nu se exclud.” Lupta cu stângismul occidental, bine infiltrat pe multe paliere ale societăţii vestice, reprezintă maturizarea seminţelor aruncate de URSS în Occident care au crescut sub umbrela “farmecului universal al lui Octombrie” (François Furet) şi care s-au aliat cu corectitudinea politică. Exemple precum Edouard Herriot, fost preşedinte a Consiliului de Miniştri al Franţei sau Walter Duranty, celebru corespondent de presă american la Moscova, care, vizitând Ucraina înfometată şi muribundă, au preferat (din interes) să se lase minţiţi şi să propage minciuna cu nonşalanţă ar trebui studiate cu mai multă atenţie pentru că “anumiţi dascăli care formează tânăra generaţie practică o eufemizare şi o negare, care vizează negaţionismul” ceea ce poate fi exrem de periculos pentru o Europă mai mult sau mai puţin unită căci, dacă evreii au mare grijă faţă de orice formă de punere sub semnul întrebării a Holocaustului, popoarele care au fost victimele totalitarismului comunist au aceeaşi datorie nobilă şi vitală.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Libris.ro.