A fost odată ca niciodată. Partidul Comunist Român. 1921-2021. Pentru o istorie dezinhibată a „viitorului luminos”, coordonator Adrian Cioroianu
Editura Polirom, Iași, 2021
Daca roata istoriei nu s-ar fi învârtit în decembrie 1989, am fi avut parte în 2021 de un an festiv. La începutul lunii mai s-au împlinit o sută de ani de la fondarea Partidului Comunist din România (PCdR) ca urmare a scindării ramurii de extremă stângă a Partidului Social Democrat Român. Urmașii acestui partid au ajuns la conducerea României după 1945 și sub numele de Partidul Muncitoresc Român (PMR) și Partidul Comunist Român (PCR) au condus țara timp de mai bine de 40 de ani. Ce festivități ar fi avut loc și ce volume omagiale s-ar fi publicat dacă România s-ar fi găsit încă sub regim comunist!
Au trecut însă peste 30 de ani de la căderea dictaturii și desființarea partidului comunist. Sechelele acelei perioade sunt încă adânci în istoria și prezentul României, în caracterul și evenimentele sociale și politice care s-au întâmplat până în ziua de azi. Studiile istorice sunt încă în curs, și aniversarea nefestivă a prilejuit apariția câtorva cărți interesante despre istoria partidului în diferite perioade și despre personalitățile marcante care l-au condus sau au jucat roluri importante în activitățile sale. Libertatea de care ne bucurăm astăzi îmi permite să aleg din raft în mod voluntar, să citesc și să recenzez acest fel de cărți. Prima dintre ele este volumul apărut în 2021 la Editura Polirom sub coordonarea profesorului Adrian Cioroianu, cu titlul ‘A fost odată ca niciodată. Partidul Comunist Român. 1921-2021. Pentru o istorie dezinhibată a „viitorului luminos”. Am ales să reproduc titlul complet, căci fiecare dintre cele patru rânduri are o semnificație. Pentru generațiile tinere sau pentru cercetătorii și cititorii din afară, istoria PCR poate avea elemente de legendă sau de sumbră fantezie istorică. Istoriografia a fost multă vreme, în perioada comunistă, aservită ideologiei și transformată în unele perioade în hagiografie. După 1990 a început studierea mai mult sau mai puțin sistematică a surselor, culegerea și înregistrarea mărturiilor, recuperarea studiilor cenzurate și interzise, dar a existat și o tendință, firească până la un punct, de demonizare. Au fost depășite aceste etape? Se poate face în mod dezinhibat istoria acelei perioade și a organizației politice care a condus România acelor vremuri? Acest volum încearcă să demonstreze că răspunsul este afirmativ.
Ce nu este această carte? Titlul poate dezorienta, căci în pofida numărului impresionant de pagini (peste 500) nu este vorba despre o istorie completă a partidului comunist în diferitele sale incarnări de-a lungul secolului care s-a scurs, ci despre o culegere de studii care se concentrează asupra perioadei dintre 1930 și 1944, acoperind câteva dintre personalitățile marcante dintre conducătorii și activiștii partidului și câteva evenimente importante în care au fost implicați aceștia – procese, greve și alte forme de protest, și activitatea de rezistență în perioada războiului. Textele sunt în mare parte rezultatul activității unui grup de șapte autori, toți reputați cercetători ai istoriei României moderne și contemporane, desfășurate intre 2012 și 2017 și publicate inițial în tiraje reduse în Editura Universității din București. De mare interes sunt sursele care combină biografii oficiale, autobiografii scrise după război, dosarele de evaluare ale ilegaliștilor și simpatizanților comuniști, dosarele de anchetă ale Siguranței și Securității, minutele și procesele – verbale ale proceselor, relatări și articole din presa vremii. În unele locuri detaliile copleșesc și nu sunt evitate repetițiile, dar pentru pasionatul de istorie lectura este relevantă. Analizele statistice care procesează și sintetizează datele culese din arhive sunt și ele de multe ori interesante, și oferă perspective inedite.
Câți și cine au fost comuniștii în perioada dinainte de 1944? Una dintre întrebările la care acest volum dă un răspuns detaliat și argumentat (dar nu exact numeric) este cea legată de numărul de comuniști în Romania în momentul răsturnării dictaturii fasciste la 23 august 1944. Prefața semnată de coordonatorul ediției are de altfel titlul ‘Au fost mai mulți de o mie’. În legătură cu acest subiect și încă în câteva privințe, volumul dă un răspuns documentat care evită extremele. PCdR nu a fost organizația de mase descrisă de istoriografia propagandistică românească din anii comunismului, dar nici o organizație firavă și complet nesemnificativă cum au susținut și susțin unii critici ai comunismului. Activând în condiții de clandestinitate, el a fost diferit de partidele politice cu funcționare legală de atunci sau de astăzi, și ca urmare criteriile de selecție și primire erau stricte și riguroase. Pe lângă membrii de partid cu statut recunoscut trebuie luați în considerație și activiștii din organizația de tineret (UTC) și simpatizanții, mulți dintre ei participanți în mișcările legale influențate de PCdR sau în cele care susțineau membrii de partid din închisori (Ajutorul Roșu). Un alt aspect care este amplu prezentat de-a lungul întregii cărți este cel al componentei naționale. Este încă un subiect polemic, deformat de istoriografiile extreme. Mărturisesc că în perioada comunistă, desi eram pasionat de istorie și în același timp subiect involuntar al propagandei, nu am auzit de numele lui Elek Koblos, Vitali Holostenko, Alexander Daneliuc și Boris Stefanov, cu toții secretari generali ai PCdR, numiți de la Moscova în perioada în care partidul era o secție a Internaționalei Comuniste, și era considerat (și chiar era în mare măsură) o agentura a URSS. Unii dintre ei nici măcar nu vorbeau românește.
Despre numărul mare de evrei din rândul comuniștilor în perioada ilegalității s-a tăcut oficial în perioada comunistă și s-a vorbit mult după 1990, în încercarea de a prezenta comunismul ca o mișcare complet străină societății românești. Volumul de fata documentează problema, fară a concluziona. Evreii au fost prezenți în rândurile partidului în proporții mult mai mari decât procentajul lor în rândul populației, dar nu au reprezentat o majoritate, și după preluarea puterii mulți dintre ei au fost îndepărtați din funcțiile de conducere de la vârful piramidei politice. Au existat multe cauze ale acestei excesive prezențe evreiești legate de politica românească fata de minorități și de ascensiunea extremei drepte naționaliste și xenofobe, cauze care nu sunt menționate în carte. În rândurile populației evreiești comuniștii au fost însă o minoritate nesemnificativă, și activitatea lor nu a fost reprezentativă nici pentru tradițiile și nici pentru opiniile și structura socială a majorității populației evreiești:
‘Daca putem admite astfel că evreii sunt suprareprezentați în rândul membrilor și simpatizanților partidului, având în vedere numărul lor în Romania interbelică, considerații precum cele că toți comuniștii au fost evrei reprezintă interpretări forțate și necritice ale documentelor polițienești. Potrivit psihologului francez (născut în Romania) Serge Moscovici, evreii care alegeau partidul comunist reprezentau, la rândul lor, o „minoritate invizibilă, chiar secretă” în cadrul unei minorități din România Mare.” (pag. 446)
Primele patru din cele zece capitole ale cărții sunt dedicate celor trei conducători care formau troica celor ale căror portrete erau purtate la demonstrații și ale căror nume erau scandate că ‘băgând frica în burgheji’ după 1944 (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca) și urmașului lor, Nicolae Ceaușescu. Sunt analizate în special activitățile din perioada ilegalității și procesele publice în care aceștia au apărut și în care au fost condamnați. Georghe Gehorghiu și-a început activitatea ca lider sindical și numele său a început să fie cunoscut opiniei publice după grevele ceferiștilor din 1933, la organizarea cărora a participat fără a fi unul dintre conducători. Procesul și pedeapsa grea l-au plasat în rândul figurilor marcante ale partidului, dar practic întreg deceniul care a urmat, până aproape de 23 august 1944 el a fost în închisoare. Căderea în dizgrația Moscovei a lui Ștefan Foris și dorința de a instaura la conducerea partidului un etnic roman au fost ocazia preluării puterii, pe care avea să și-o consolideze prin manevre politice și eliminarea pe rând a adversarilor în anii următori.
Ana Pauker a fost probabil figura cea mai cunoscuta în perioada interbelica, procesul ei bucurându-se de ecou larg în presă. Susținătorii dreptei naționaliste agitau coarda xenofoba și antisemită, în timp ce presa de stânga o prezenta ca pe o eroină a luptei antifasciste. În fine, Nicolae Ceaușescu a fost implicat la 18 ani într-un proces relativ minor, al cărui importanță a fost mult exagerată după ce acesta a ajuns la putere. Stagiul în închisori, inclusiv la Doftana, l-a propulsat în cercul conducătorilor întemnițați ai partidului. Fiecare dintre capitole descrie în detaliu desfășurarea proceselor, componența și atitudinea completelor de judecată, comportarea acuzaților și a apărătorilor, ecourile în presă. Cum putem privi aceste procese în perspectivă istorică? Autoritățile și presa de dreapta a vremii le-au prezentat ca procesele unor agitatori periculoși, agenți ai Moscovei, mulți dintre ei străini de neamul românesc. Presa de stânga și o parte din opinia publică internațională a încadrat aceste procese în categoria celor intentate în acea perioadă în Europa militanților antifasciști. Ambele argumente au o doza de adevăr în ele, dar nu exclusivă. Pericolul fascist era real, dar la fel de real este și faptul că activitatea comuniștilor români era susținută și finanțată de Internaționala Comunistă.
‘Au mai fost dezvăluite de către procuror „măștile” folosite de comuniști și sub apanajul cărora aceștia spuneau că activează: fronturile populare. Însă cea mai măreață dintre măștile lor, consideră procurorul, era cea antifascistă, cu aluzie la una dintre strategiile de disculpare ale comuniștilor din proces. Pe tot parcursul procesului aceștia au susținut că sunt antifasciști, neasumându-și public și deschis identitatea comunistă, cu unele excepții … Rechizitoriul procurorului s-a încheiat într-un registru religios, cu referințe la pilde biblice și cu un îndemn adresat completului de judecată pentru a-și face datoria ca români. … lozincei centrale a rechizitoriului care a fost „Jos masca” îi opun o alta: „Jos confuzia”. Aceasta pentru că pericolul fascist nu este o invenție a acuzaților. Pericolul fascist este o realitate și care ca atare trebuie discutată și pusa în adevărata sa lumină.” (pag.144-147)
De remarcat că desi jurisdicția acestor procese era atribuită tribunalelor militare (în părți din România fiind decretată stare de urgență) ședințele erau publice, iar acuzații se bucurau de asistență juridică (între avocați s-au aflat Lucrețiu Pătrășcanu și Ion Gheorghe Maurer). Nu se poate spune că era vorba despre o justiție dreaptă, dar în orice caz era una mult mai respectuoasă fata de legi și proceduri decât cea pe care o vor aplica peste unul sau două decenii comuniștii după ce vor ajunge la putere. Același lucru se poate spune despre condițiile de detenție. Până și faimoasa închisoare Doftana respecta niste regulamente interne, permitea vizite și primirea de pachete de către deținuți, avea bibliotecă și tolera activitățile de învățământ politic între deținuți. Ce deosebire față de ceea ce știm că avea să se petreacă mai tărziu la Aiud sau Pitești.
Mi s-a părut foarte interesant și capitolul dedicat lui Vasile Luca, unul dintre conducătorii comuniști despre care s-a scris mai puțin. Descrierea activității sale include un episod de colaborare cu Siguranța, care avea să fie minimalizat imediat după război, dar folosit mai tărziu în căderea și inculparea sa de către tovarășii de lupta. Luptele interne care aveau loc la nivelul conducerii partidului păreau o combinație între dispute politice și conflicte mafiote, totul în condițiile de confidențialitate ale ilegalității. Vasile Luca era de origine maghiară și își făcea greu loc între conducători. La fel se întâmplase cu eroul unui alt capitol, Petre Gheorghe, un alt lider al partidului, de origine bulgară. Despre acesta din urmă mărturisesc că nu am știut nimic, nici despre legăturile strânse dintre partidele comuniste din România și Bulgaria, și nici despre mișcările iredentiste din Cadrilaterul interbelic. Petre Gheorghe avea să fie pe de-o parte marginalizat în cadrul luptelor interne și apoi arestat și executat în 1943 ca spion sovietic. Cât despre Vasile Luca, cariera sa se vă sfârși într-un mod și mai patetic:
‘În 1952, Vasile Luca va fi arestat chiar de foștii tovarăși cu care a organizat protestele de la Grivița (Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Stoica). Va cunoaște din plin duritatea anchetelor Securității, fiind tratat exact așa cum el ceruse în anii anteriori să se procedeze. Luca va petrece 11 ani în temnițele comuniste, sensibil mai mult decât a fost închis sub „regimul burghezo-moșieresc”, trecând peste faptul că și regimul de detenție a fost cu totul diferit. A decedat la 27 iulie 1963, în Penitenciarul Aiud, bolnav și uitat de foștii săi colegi din partid.’ (pag. 241)
Două dintre capitolele cele mai interesante ale cărții sunt dedicate figurilor a doi ‘tovarăși de drum’ deveniți militanți comuniști cu drepturi depline, recrutați din rândurile intelectualității și chiar din cele ale moșierimii cu tradiție de nobilitate istorică. Este vorba despre Petre Constantinescu-Iași și despre Scarlat Callimachi. Ambele capitole sunt scrise de Adrian Cioroianu și ele se remarcă și prin calitatea scrierii și prin faptul că pun mai mult accentul pe informația de context, filtrând și lăsând în afară descrierile excesive ale procedurilor juridice care abundă în alte secțiuni ale cărții. Aceste capitole expun cu multe detalii și citate interesante felul în care partidul comunist a infiltrat în anii 1920 și 1930 organizațiile legale de stânga și cele antifasciste folosindu-le ca fațadă legală în scopuri propagandistice și pentru a influența procesele politice. În mod similar, presa legală de stânga a folosit libertatea de exprimare pentru a propaga ideile comuniste și simpatia față de URSS în condițiile în care presa ilegală avea o distribuire foarte limitată.
Volumul este completat de trei capitole care sunt dedicate analizei a trei categorii de militanți comuniști ale căror activități merită studii mai aprofundate. Capitolul despre „tovarășii din Spania” descrie structura socială, etnică și de vârstă a grupului militanților comuniști (între 400 și 500 la număr) care au participat ca voluntari alaturi de trupele republicane la războiul civil din Spania. În general prezența românească în acest război, atât de partea republicană cât și de cea a naționaliștilor lui Franco este un domeniu puțin investigat. Sunt folosite aici informații prelevate din ‘recensământul intern’ pe care Partidul Muncitoresc Român (PMR) ajuns la putere l-a efectuat în anii 1951-1952 și care a rezultat în epurarea unei părți dintre tovarășii de drum cu origine nesănătoasă sau care nu au reușit să-și demonstreze atașamentul față de cauză, și cu validarea activității celorlalți. Aceeași sursă și aceeași metodă de procesare statistică a datelor din arhive este folosită în ultimul capitol, dedicat militanților PCdR din Basarabia, care au ales să rămână în România după 1944. În fine, capitolul ‘Bonjour Paris’ se ocupă de activitatea unuia dintre grupurile de comuniști români care s-au alăturat Partidului Comunist Francez și Rezistenței în lupta împotriva ocupanților germani în timpul celui de-al doilea război mondial.
Fară pretenții de exhaustivitate, volumul ‘A fost odată ca niciodată – Partidul Comunist Român’ publicat de Editura Polirom completează multe dintre informațiile lipsă și corectează exagerări și inexactități propagate intenționat sau nu în legătură cu istoria partidului comunist și cu figurile unora dintre conducătorii, militanții și simpatizanții săi de frunte. Istoria este cea mai frumoasă poveste este fraza cu care profesorul Adrian Cioroianu își încheie episoadele de la televiziune. Sunt de acord cu dânsul și aș adăuga faptul că este o poveste care se îmbogățește permanent și căreia i se adaugă noi capitole pe măsură ce arhivele se deschid și sunt dezvăluite și prelucrate noi documente și informații. Partidul Comunist Român și-a încheiat, sper, rolul său, pentru totdeauna. Istoria sa continua să se scrie.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, Digi24.ro)
