”Castele în Spania. Cronică de familie 1949-1959”, de Petre Sirin
Editura Humanitas, Colecţia Memorii-Jurnale, Bucureşti, 2013
Prefață de Alexandru Lupescu
Dacă aveți prejudecăți cu privire la homosexuali, este ori cazul să renunțați la ele, după ce citiți această prezentare a cărții lui Petre Sirin, ori să renunțați să lecturați prezentele rânduri. De ce? Pentru că tocmai cartea de față reliefează, fără a se ascunde, dar și fără a prezenta rânduri pe care unii le-ar considera lipsite de pudoare, o iubire homosexuală între doi intelectuali de seamă ai lumii românești postbelice. O lume care, probabil, nu știam că a existat, o lume din care personalități românești au făcut parte sau măcar au stat aproape. Petre Sirin (Pierre) este cel care a supraviețuit acestei lumi și a avut puterea, înainte de moarte, să își adune gândurile într-o carte ce amestecă jurnalul din acele timpuri cu amintirile de peste ani, mixate pentru a oferi o cursivitate atentă a unei perioade pe care o consideră cea mai frumoasă a vieții sale, 1949-1959.
Cine a fost Petre Sirin (1926-2003): unul dintre cei mai importantă regizori de filme documentare din România, care a lucrat aproape toată viața la Studioul ”Al. Sahia” și a fost, după pensionare, conducătorul Catedrei de artă teatrală și cinematografică a Școlii Populare de Artă de la Brașov. În perioada 1949-1959, cea care este acoperită de cronică, el se afla într-un moment de răscruce al vieții, neștiind încotro s-o apuce: ”Trecuseră cele două jumătăți ale tinereții mele… Cea dintâi stătuse sub semnul Institutului Francez din România și al prieteniei cu Roland Barthes, care fusese ultimul director în funcție al ”Versailles-ului”, cum îl denumea grupul meu de amici. Cea de-a doua fusese perioada mea de profesorat într-o școală medie cu limbă de predare rusa și a durat aproape trei ani.”
Partenerul și iubitul său, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp, a fost Mihai Rădulescu (cel căruia îi aparțin, de altfel, câteva scrisori și rânduri din jurnal), un promițător muzicolog, apropiat procesului Noica-Pillat și care s-a sinucis în arest, în 1959, tocmai când comunismul a ”ucis” elita gay din România, prin arestarea tuturor intelectualilor bănuiți a fi homosexuali. Despre acele timpuri, în volumul „Anatomia mistificarii“, Alexandru Paleologu afirma ca „sunt foarte multi homosexuali in lumea muncitoreasca, insa au fost vinati numai in lumea intelectuala. Era, de fapt, tot un proces politic“ (sursa: Acasa.ro)
Cum este iubirea homosexuală? Este diferită de iubirea heterosexuală? Se pare că nu, Petre Sirin iubește ca toți ceilalți, suferă, este gelos, își imaginează și își trăiește viața alături de Mihai, sunt împreună atât de bine, cât și la greu, călătoresc și se sfătuiesc, nu e nimic diferit de viața unui cuplu obișnuit: ”Când mi se întâmplă să nu te văd un timp ceva mai îndelungat ca de-obicei, aștept clipa în care te voi revedea cu toată nerăbdarea și cu toată bucuria mea… Odinioară număram orele. Azi am început să număr zilele care mă despart de tine. Încă șapte… Nu pot nici să citesc, nici să lucrez ca lumea: nu fac decât să mă gândesc la clipa revederii noastre…”
Și nu sunt de criticat! Nu fac parte dintr-o serie de personaje boeme, ci din oameni inteligenți, care încearcă să își construiască o carieră de intelectuali, prin absolvirea uneia sau mai multor universități, prin căutarea și găsirea unor slujbe care să le permită evoluția personalității, prin petrecerea timpului liber împreună cu personalități ale culturii românești sau străine (precum Constantin Noica sau Roland Barthes) sau ascultând muzică bună și schimbând impresii despre ultimele cărți citite. Dacă e ceva în plus, atunci trebuie să se ascundă de autorități, pentru că homosexualitatea era, în acea perioadă, incriminată în România comunistă, iar cei prinși erau închiși și trimiși la muncă silnică, la Canal: așa și-au scornit un limbaj diferit, au devenit fiecare cavaleri sau regi închipuiți la curtea regelui Spaniei. Doar aceștia erau acceptați în cercul de prieteni, prieteni care, odată cu evoluția vieții, s-au despărțit, exact cum o facem fiecare dintre noi.
Dar cuvintele de dragoste rămân, așa cum sunt cele spuse pe 26 iunie 1952: ”Simțeam că e ceva care nu merge cu Dânsul. Mi-a spus-o chiar El: se simte ridicol (a spus ”un pic”) de a mă iubi în felul acesta… Căci de iubit mă iubește, dar cu o dragoste care lasă loc reflexiunii și analizei, cu alte cuvinte – nu mă iubește suficient. Ca să fiu sincer, n-am înțeles bine ce voia să-mi spună… Este ceva care trebuie să țină de un complex al lui, iar eu îl cunosc încă foarte puțin. Dintr-odată am devenit nu trist, ci îngândurat, și asta l-a afectat în mod vizibil. Lucrul acesta mi-a făcut bine, căci eu îl iubesc nu știu cum, nu știu de ce și nici nu vreau să știu: îl iubesc pur și simplu!”
Petre Sirin nu regretă nebunia acelor ani: era tânăr, era în același timp conformist, dar și rebel, pentru că nu puteai fi altfel dacă erai homosexual. Povestea lui de dragoste cu Mihai Rădulescu a fost, poate, peste ani, punctul cheie într-o viață care a continuat apoi cu succes. Chiar dacă a existat mânie sau suferință, răbufniri de gelozie și momente în care nu exista nicio bucurie (cum, de altfel, mărturisește chiar el în dese rânduri în jurnal), iubirea pentru Mihai a rămas în memoria lui Petre Sirin, fapt ce l-a determinat, la mulți ani după întâmplări să își alăture gândurile din prezent cu cele din trecut. O carte înduioșătoare, până la urmă, cu condiția să scapi de prejudecăți, dacă acestea există.
