”Ursul”, de Adrian Oprescu
Ilustrații de Livia Coloji
Editura Humanitas Junior, București, 2017
Cu toții știm povestea ”Ursului păcălit de vulpe”, așa cum și-a imaginat-o și a povestit-o Ion Creangă. Ba pentru mulți dintre noi a devenit cumva și o descriere destul de exactă a acestui frumos animal, ursul, pentru că, nu-i așa?, ni l-am imaginat deseori ca fiind un animal prostuț, care se lasă păcălit ușor, chiar dacă adversarul obișnuit este unul recunoscut ca fiind șiret, precum vulpea. Această poveste intrând în imaginarul popular, i-a revenit sarcina lui Adrian Oprescu (a cărui primă carte, foarte interesantă ca subiect, ”Tomi”, încă nu am citit-o) să spună aici adevărata istorie a ursului:
”Cel mai mult mă supără povestea cu ursul și vulpea, poveste în care se arată cum a rămas ursul fără coadă după ce vulpea cea deșteaptă și șireată l-a înșelat, povățuindu-l să prindă pește cu coada făcută undiță, iar el i-a dat ascultare și-a pierdut-o în apa care a înghețat peste noapte. Dar povestirea asta nu poate fi decât trunchiată, pentru că nu spune și de ce are ursul urechile mici. Și nu poate fi adevărată pentru că, veți vedea, ursul nu e prost. Din cauza asta și fără alte pricini, am să scriu eu acum adevărul-adevărat despre urs.” (pag. 7)
În povestea sa, în prim plan se află tânărul cioban Ghiță, aflat pe pășunile montane cu oile sale, în timpul verii. În chiar prima noapte, zărește aproape de adăpostul său un urs care îl privea fără răutate. Ei bine, în acele vremuri, ursul avea și urechile mari (nu atât de mari ca ale măgarului, dar oricum mai mari decât ale lupului), dar și coada mare, nu ca acum. Ghiță a fost primul care a botezat ursul întâlnit cu numele Martin. Întâlnirea a fost prilej de a-și aminti povețele bătrânilor, aceleași sfaturi pe care le primim și noi uneori:
”Dacă întâlnești ursul, să nu fugi! Ursul, care pare greoi, fuge mai repede decât tine. Te ajunge și te strânge în labe până crăpi, căci e foarte puternic. E mai bine să stai liniștit și să te uiți țintă la el. El se ridică în două labe și rage arătându-și colții. Dacă nu te miști, este descumpănit. Se lasă pe cele patru labe și se duce.” (pag. 18)
Treptat, ursul deveni o prezență obișnuită în preajma lui Ghiță, chiar dacă inițial fiecare se temea de celălalt. Se împrieteniră și, din această nou-formată camaraderie, apăru și minunea: ursul rămase fără urechi și fără coadă. Cum? Asta n-o mai povestesc, pentru că e amuzant și trebuie să citiți cartea.
Rezultatul este o poveste frumos spusă, într-un grai românesc apropiat de clasic, dar foarte potrivit și ușor de înțeles de către copii, de asemenea cu umor și inventivitate. Iar părerea unora despre urși, mai ales a copiilor, nu poate deveni decât pozitivă. Un animal frumos, pe care trebuie să-l tratăm cu respect. ”Ursul” este o pledoarie spre poveștile spuse cu talent, care intră cu ușurință în sufletul celor mici și celor mari.
