Da, se pare că există și o secțiune de proză; dar astăzi, numai despre poezie, exemple despre mecanismele din zona gri a literaturii, zona veleitarilor, care, natural, primesc premii fel de fel.
Anca-Elena Șerpe, Poem în lanț, prefață de Aurel Pantea, Editura Zip, Colecția „Debut”, București, 2014, 94 p. (Marele Premiu al Concursului Debut Zip – 2014, Secțiunea Poezie)
Singurul element de tensiune lirică este jurnalul pe care îl ține un Eu aflat în căutarea unui Tu, câte un rând prefațând fiecare poem, cu indicațiile precise despre loc (Alba-Iulia, în special, dar și Sibiu sau locuri campestre) și timp (date cuprinse între mai 2013 și martie 2014); cu puncte de suspensie, ce arată indecizii, cu precizarea unor personaje („oamenii mei de durată”), jurnalul este un înregistrator fidel al unor neliniști, cărora prefațatorul le dă mult prea generos girul.
Pentru că se poate mai bine vorbi despre mărcile paratextuale (cum ar fi acest jurnal) decât despre conținutul „poemelor”, simple exerciții ce nu ar fi fost menite tiparului. Pentru că frizează logica („am scos definitivul / din țâțâni / am deschis aerul / cu toate forțele / apoi le-am spus / ieșiți afară! / și am răsuflat ușurată…”, Poem complet), cultivă dezacordul (cu pretenții, căci… pe latinește: „explozia femeii / ce-și înjughiase sfârșitul / din călcâi / drept / în punctul inimii”, Poema inceptus – sic!). Mai mult, absența semnelor de puctuație, departe de a fi o marcă stilistică, creează ambiguități, cum ar fi în acest participiu adjectival (urlați): „Fumăm pereții / ieșiți / din oameni / cu tablouri cu tot / până la culoarea / necunoscutului / fluturi urlați / din aripi / în piepturile goale” etc. (Deja vu [sic!]).
Vană pretenția lui Aurel Pantea, poet stimabil, dar girator îndoielnic, care chiar se dedă la o dulcegărie în prefață, vorbind când de Anca, când de Ancuța…
Victor Aciorcîrlănoaiei, Revolta bigotului sau Replici eretice, ilustrații de Cristian Todirișcă, Editura Zip, Colecția „Debut”, București, 2014, 94 p. (manuscris premiat la Concursul de Debut Zip – 2014, Secțiunea Poezie)
Nicolae Labiș, L. Feuerbach, Anatol France și Al. Philippide, iată „gardienii” pe care Aciocîrlănoie îi siluiește, obligându-i să dea câte un motto pentru volumul ce ilustrează în catrene câte un verset din Biblie; recomandat cu o virgulă între subiect și predicat de către editorul Ion Gabriel Pușcă pe coperta IV („Manuscrisul cu care dl Aciocîrlănoaie a câștigat unul dintre cele patru premii oferite de Editura Zip, este plin de savoare”), volumul dezvăluie un soi de rapsod popular ce își versifică viața, acuzându-l în general pe Dumnezeu pentru că nu i-a mers prea bine (tatăl, se pare, 9 ani de închisoare politică) sau pentru inechitatea socială (că există bogați și săraci, de pildă). Esența versurilor este foarte bine reliefată de ilustrator, la fel de naiv precum „poetul”: ambii uită că îți mai trebuie ceva pentru artă, nu doar experiență și mărci paratextuale.
Elena Diaconescu, Marele EGOIST, ilustrații de Cristian Todirișcă, Editura Zip, Colecția „Debut”, București, 2014, 94 p. (manuscris premiat la Concursul de Debut Zip – 2014, Secțiunea Poezie)
Debutul Elenei Diaconescu este unul cuminte, concepția despre poezie a autoarei fiind în curs de schimbare, de la catrene la vers alb; nefiind sigură însă de schimbare, autoarea păstrează ambele forme pentru unele conținuturi corecte, poezia modernistă, de tip interbelic, fiind un model spre care aspiră; din păcate, ilustrațiile aceluiași Cristian Todirișcă creează același tip de deservicii. Poate fi o cauză pentru care persistă unele ilogisme „îmi scot ADN-ul / și-l agăț de mâini” (Șnurul care se toarce), experimente sintactice îndoielnice („te tună cerul”), reluări culturale („Eu sunt ceea ce sunt”) sau imagini grotești, cum sunt niște „demoni ai minții”, cu cordoane ombilicale de care sunt trași înapoi în pântece de un eu cam vorace, (Trădători demoni ai minții).
Dacă se poate trece peste „smârcuri interconectate” și alte metafore organice, poezia Elenei Diaconescu poate fi așezată în raftul din spate cu foetuși, nevăzuți.
Carmen Georgeta Popescu, Viața ca un joc, Editura Zip, Colecția „Debut”, București, 2014, 102 p. (manuscris premiat la Concursul de Debut Zip – 2014, Secțiunea Poezie)
Virgula ce recomandă a editorului Ion-Gabriel Pușcă (să fie o persoană diferită de cel de pe coperta IV de la volumul lui Aciocîrlănoaie, dat fiind că acolo nu exista liniuța de unire între cele două prenume? Mai degrabă, o simplă liniuță nu contează la marile spirite!): „poezia nu reflectă pasiv (…) realitatea care o înconjoară ci, participă valoric, activ la crearea și apărare unei poziții aproape filozofice”.
„Călimară”, „furtuni”, „nori”, „pecete”, „doruri”, „nemurire”, „curcubeu” ș.a.: este cert că poezia are un anumit vocabular, de care orice poet postpașoptist este mândru, așa cum este în simțire și autoarea Carmen Georgeta Popescu. Mai mult, autoarea îndrăznește și spre deviații morfo-sintactice: „el e cel care acum mă ninge” (în spiritul unei filozofii milf, în Finalul); „înțelesul și iubirea m-au nins peste pământ” (Un alt anotimp); „un pescăruș țâșnit din mare / spre ochii tăi / mă-ncumet să m-avânt.” (actul simbolic al emasculării, în Spre ochii tăi), „tu să apui”, „doruri te ning”. Catrenele ordonate, cu asemenea conținuturi, spun totul.
Marius Conu, Nicotină (dramă în trei timpi și două personaje), Editura Zip, București, 2014, 98 p.
O temă diferită de a multor scriitori de la Editura Zip, cea a universurilor artificiale, este pariul lui Marius Conu într-o „dramă poetică în trei timpi și două personaje”. Universul lui Marius Conu este unul legal (în sensul că nicotina este acceptată și accizată de stat), aglomerează metafore organice, ale corpului, ce au un final așteptat: și corpul fiind limitat, nu se poate scrie la nesfîrșit, combinațiile se epuizează. Este și alegerea autorului, să-și intituleze poemele-replică dintre un El și o Ea la fel: Nicotină (cu o paranteză ce precizează numărul, de la „primul fum” la „al treizeci și șaptelea fum”), texte dominate de metafore și imagini ce frizează bizarul.
Partea mai interesantă este cea a mărcilor paratextuale: o prefață semnată de poetul Marian Dragomir enumeră cele trei părți ale cărții: „Prolegomene”, „Nicotină” și „Cuvântul de încheiere”; logic, numai că „partea a treia”, „Cuvântul de încheiere”, este o analiză ce aplică fix sensurile dantești (literal, alegoric, moral și anagogic) la opul lui Marius Conu, aglomerând adjective diverse, de la „atman” la „metafizic” ș.a., analiză semnată, clar, Denis Malciu. Ar fi deci vorba de o postfață, pe care prefațatorul a considerat-o parte a textului principal. Of. Și mai adăugați-l și pe un Gelu S., „dependent de opiacee”, care gardează volumul cu un motto, plus un oarecare G.B. biker (sic!), ce spune și el ceva pe coperta IV despre sevraj. Suficiente voci ce răsună în volumul lui Marius Conu, niciuna necunoscând-o, se pare, pe cealaltă. Nu e nicio pierdere, vocilor le place să se audă singure, este evident.
