Cartea şoaptelor, de Varujan Vosganian -2-

“Cartea şoaptelor”, de Varujan Vosganian
Editura Polirom, Iaşi, 2009

Este cartea unei etnii şi se poate discuta că este una dintre operele fundamentale ale armenilor de pretutindeni, reuşind să istorisească toate conflictele trăite de această populaţie, toată prigoana care s-a stârnit împotriva ei încă de dinaintea primului război mondial, în Imperiul Otoman, fără ca cineva, vreo mare putere, să oprească în vreun fel posibila dispariţiei a unui întreg popor.

Varujan Vosganian nu a trăit propriu-zis acele timpuri, fiind născut în 1958, dar a trăit în Focşanii copilăriei sale, prigoana subtilă pe alocuri a conducătorilor comunişti împotriva armenilor, ascultători fideli ai Europei Libere şi oameni care aşteptau izbăvirea prin venirea americanilor. Cartea şoaptelor este o poveste la mâna a doua, pentru că Vosganian preia, cu mare talent de care sincer nu îl credeam în stare, istorisirile persoanelor de lângă el, de la bunici şi părinţi până la vizitatorii de peste Ocean, încercând să construiască saga unui popor: „Povestea aceasta, pe care noi o numim Cartea şoaptelor, nu este povestea mea. Ea a început cu mult înainte de vremea copilăriei mele, pe când se vorbea în şoaptă. A început chiar cu mult înainte de a deveni o carte. Şi nu a început în Focşaniul copilăriei mele, ci în Sivas, în Diarbekir, în Biltlis, în Adana şi în regiunea Ciliciei, în Van, în Trabizonda, în toate vilaietele Anatoliei răsăritene unde s-au născut armenii copilăriei mele şi care se numără printre eroii acestei cărţi. Ba chiar a început cu mult înainte, odată cu legendele şi cu spaimele pe care bătrânii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit în copilăria lor. Pe când nu erau decât foi răscolite şi mai degrabă însângerate decât citite, paginile cărţii au continuat cu masacrele anilor 1894-1895 şi cu rezistenţa dârză a muntenilor din Sasun, a locuitorilor din Zeitun, conduşi de Partidul Hânceag, şi a fedainilor din Van.”

În anii 1915-1922, aproximativ 1.500.000 de armeni au murit în ceea ce se numeşte astăzi genocidul armean, un act mişelesc al autorităţilor otomane, care nici acum nu este recunoscut de către statul turc. Mulţi armeni au fost arestaţi şi trimişi într-un „marş al morţii” spre deşerturile Siriei, pradă foametei, bolilor, atacurilor triburilor din regiune. Sunt paginile cele mai cutremurătoare ale cărţii lui Varujan Vosganian, unde sunt descrise cu mare acurateţe trecerea prin cercurile morţii ale refugiaţilor armeni. Se spune, de altfel, având în vedere numărul mare de morţi şi dispăruţi în acest act de genocid, că fiecare armean supravieţuitor are cel puţin o rudă, un prieten care a murit în acest Masacru al armenilor (Metz Yeghern-„Marele Rău”, în limba armeană).

Drama colectivă a armenilor se transformă astfel în fiecare moment în drama individuală a fiecăruia, pentru că principala menire a celor care au asistat la genocid sau la refugierea armenilor oriunde în lume este să spună, să povestească, să asigure o moştenire de cuvinte. Este o adevărată Carte a şoaptelor, pentru că abia acum este primul moment în care se poate istorisi povestea cu voce tare, până acum totul a fost interzis şi povestea reală a armenilor nu se putea spune decât cu voce joasă, în îndărătul porţilor înalte, într-o comunitate închisă şi închistată în propriile temeri.

Este o carte care poate fi acuzată de subiectivism, dar acesta nu deranjează sau nu ar trebui să deranjeze decât probabil pe cel care a fost  parte din conflictul de peste generaţii a comunităţii armene: nostalgicii comunişti sau turcii care încă neagă genocidul. În rest, pentru cititorul neutru este o carte foarte bine scrisă, cu emoţie şi sentiment, cu istorisiri concrete şi poate prea dure, dar reale, lucidă şi prea puţin personală: „Cartea şoaptelor, deşi plină de cifre ca o carte de istorie, nu este legată, de fapt, de niciuna dintre cifrele acelea. Adevărata istorie, cea care merită să fie povestită, e aceea care, oricând, dacă ar fi destui s-o povestească şi alţii s-o ţină minte, s-ar putea transforma în legendă, adică povestea cea mai puţin exactă cu putinţă. Am folosit cifre nu pentru că am avut nevoie de amănunte în plus la poveştile noastre spuse în şoaptă, ci pentru că era singurul mod în care puteam prezenta cu limpeziciune succesiunea evenimentelor. Dacă în afara ei povestea poate fi potrivită pentru oricare timp şi oricare loc, înlăuntrul ei este important să se ştie cine naşte pe cine, cine moşteneşte pe cine, cine blestemă pe cine şi cine anume poate rămâne personaj al poveştii, deci se poate povesti despre el, chiar şi după moarte. În această ultimă privinţă, Cartea şoaptelor e oarecum neobişnuită, căci, spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu, iar mai importantă decât moartea şi, deci, decât viaţa, e memoria.”

Puteti cumpara cartea acum, de pe Cartepremium.ro.