”Cărăușul de păcate”, de Alain Gavriluțiu
Editura Herg Benet, București, 2014
Sincer, povestea este interesantă, o discuție continuă între trei oameni care se cunosc într-un spital mizer românesc și care descoperă că au aceleași concepții despre viață și despre oameni, construit într-un stil ce amintește de minimalismul din cinematografia românească, criticând pe cât se poate societatea din care fac parte cele trei personaje și încercând să dezvăluie multe din păcatele acesteia. cu toate acestea, nu sunt un mare fan al ”Cărăușului de păcate”, pentru că mi s-a părut prea prețio, prea filosofic pentru a fi ”pe măsura” unui cititor obișnuit (așa cum mă consider).
De altfel, fiind un amator al cinematografiei, pot face o mică paralelă între această carte și două filme ale ultimilor ani. ”Cărăușul de păcate” este similar în anumite secvențe cu ”The Sunset Limited”, filmul regizat în 2011 de Tommy Lee Jones, un film construit în jurul a două personaje, ce stau într-o încăpere și discută despre probleme existențiale, fără a face însă rabat de la o ușurință a limbajului, care permite înțelegerea filmului și de către profani, fapt ce îl diferențiează, după părerea mea, de ”Cărăușul de păcate”.
Pe de altă parte, consider că romanul lui Alain Gavriluțiu se apropie mai mult de ”Cosmopolis”-ul lui David Cronenberg, una dintre dezamăgirile anului 2012, din punctul meu de vedere: o înșiruire de vorbe fără tâlc, un viitor pe care, din păcate, nu îl mai înțeleg, preocupat fiind de latura activă a vieții, și nu de o plictiseală continuă, o discuție eternă fără a ajunge la niciun rezultat sau, dimpotrivă, fără niciun scop declarat. Desigur, poate fi vina mea, dar personajele construite totuși cu migală în ”Cărăușul de păcate” nu fac nimic pentru a-și schimba soarta, decât poate doar la nivel declarativ.
Mi-a plăcut critica adusă mai cu seamă de Marcus societății românești. De altfel, el este o victimă a acesteia mai mult decât celelalte două personaje: infectat cu virusul HIV din vina sistemului și nu a sa (oare câte dintre victimele acestei boli nu sunt în aceeași situație?), având acum SIDA și mai puțin de un an de trăit, încearcă să își ducă zilele protestând în propriul fel pe holurile și toaletele infecte ale unui spital mizer. Se droghează de cel puțin de șapte ori pe zi, pe unde apucă, încercând să își ofere sieși, dar și celor din jur, o modalitate de a scăpa de boli și durere. Până în ultima clipă. Din când în când, oferă mostre de inteligență adevărată, trecând peste vorbele mult prea filosofice pe care le rostește:
”Este o tâmpenie să spui că oamenii devin înțelepți la bătrânește. Dimpotrivă, își accentuează defectele prin repetarea lor de-a lungul atâtor ani. Și e cu atât mai idiot să susții că la bătrânețe îți găsești pacea. Ai circulat vreodată cu troleibuzul prin București? Coate, sacoșe, mâini descărnate agățate cu furie de scaune, injurii adresate celor mai tineri, ochii injectați de ură, demență generalizată la urcare, moliciune exagerată la coborâre. Asta este pace? Cât despre resemnare, este o nebunie să crezi că bătrânii sunt resemnați. În fața dispariției, nimeni nu este resemnat, toți vor încă un răgaz, toți mai au treabă de făcut, oameni de întâlnit, locuri de văzut.”
Ceilalți doi îl completează pe Marcus aproape perfect (și aici consider că ne găsim în fața unei alte hibe a romanului: aceea a construirii a trei personaje aproape identice, cu aceleași problematici și cu dureri asemănătoare și, mai ales, cu aceeași profunzime a gândirii și care își expun propria viață, propriile antipatii în mod identic): Luca este un homosexual respins de familie și de prieteni, bătut și alungat de toți cei apropiați și care consideră, nu fără temei, că vina pentru orientarea sa sexuală nu îi aparține, ci aceasta este a Creatorului; Lucia, o asistentă medicală aproape asexuată, ce și-a pierdut pasiunea pentru viață și lume, intrând în acea monotonie continuă, ce subjugă sufletele multor oameni, multor români.
Discuțiile între ei sunt filosofice, pigmentate de muzică bună (un mare bravo pentru racordarea televizorului și boxelor într-un spital românesc pe VH1, dar și pentru playlist-ul oferit de autor încă de la primele pagini!), dar pentru a deveni pasionante pentru cititor acestea ar trebui fragmentate pe mai multe zile și nu citite la foc automat, așa cum facem cu multe alte cărți. Un capitol pe zi ar fi arhisuficient, pentru că prețiozitatea textului și aspectele psiho-sociale ne pot duce întocmai spre acea caracteristică a lumii revelate de Alain Gavriluțiu: monotonie, plictiseală, lipsa de interes pentru oamenii care își păstrează un limbaj elevat, fără a coborî în lumea reală. Dacă aș avea mereu în jurul meu doar asemenea oameni, m-aș plictisi repede de ei, dornic să ajung și în fața unor oameni care spun o glumă bună fără să vorbească mereu cu astfel de cuvinte:
”Vedetele epocii moderne sunt niște prizonieri ai propriei opulențe, întemnițați de propriul succes, având drept paznic și stăpân un monstru mai crunt decât o armată de cerberi înfometați: fanii, marele public. Principiul tiranic eu te-am făcut, eu te omor, transformat în imperativ zdrobitor, generează anomalii artistice, random violence revărsat în artă și transformat în random art killing.”
Citind însă fragmente disparate, îmi dau seama că asemenea cuvinte prețioase ascund de cele mai multe ori adevărul. Dar acesta rămâne ascuns celor mai mulți dintre noi, intimidați de o cuvântare plină de elocință, de oameni care nu fac diferența între omul simplu și omul educat la școli înalte, care sunt, așa cum am repetat de mai multe ori, prea ”prețioși” pentru majoritatea dintre noi. Fie ei bolnavi de SIDA, homosexuali sau lucrători într-un spital românesc insalubru. Așadar, Alain Gavriluțiu scrie bine, dar poate (și nu îl cunosc!) ar trebui să scrie pentru toate categoriile de scriitori, și nu numai pentru cei construiți după chipul și asemănarea sa. Altfel, succesul va întârzia.
1 comment