”Gândește-te că nu mai sunt”, de Adam Haslett
Editura Paralela 45, Colecția: Ficțiune fără frontiere, Pitești, 2020
Traducere: Alexandra Turcu
Atunci când nu reușești să îmbraci cu sens cotidianul, depresia se poate propaga nu numai în viața proprie, ci și în viețile celor de lângă tine. Frumusețea poate veni din natură, iubire și mai ales din artă, în ciuda nefericirii care se strecoară în cele mai subtile note. Personajele lui Adam Haslett, finalist Pulitzer Prize și National Book Award, încearcă să creeze combinația potrivită de cuvinte pentru a descrie durerea și a o face suportabilă. Viața lor capătă astfel o intensitate greu de imaginat, iar propriul sacrificiu devine prilej pentru pentru bucuria generată de precaritatea existenței.
”… ca un olog, tânjesc după ceea ce alții nu observă că au: obișnuitul sens. În schimb, eu am cuvinte. Monstrul nu te deposedează de cuvinte. Te poate deposeda de vorbire, dar nu de cuvintele din cap, care sunt piticii lui. Armata de morți minusculi și invizibili, înarmați cu secerile lor minuscule, rotitoare, cu care sfâșie carnea minții. Spre deosebire de lamele normale, acestea se ascut cu cât sunt folosite mai mult. Sunt tot mai fine în repetiție. Și autoînvinovățirea nu e altceva decât repetitivă. Nu e nimic profund în asta. E pur și simplu ceva nesfârșit.” (John, pg. 85)
„Gândește-te că nu mai sunt” este cel de-al doilea roman al lui Adam Haslett, care deși la început redă o parte din ce înseamnă să fii american după tragicul eveniment din 11 septembrie 2001, se focalizează apoi rapid pe dramele unei familii cu trei copii. Personajele sunt studiate pe rând, printr-un sondaj drastic personal care relevă complexitate în primul rând. Răni perpetuate ajung să mistuie lent, dar sigur, viața tuturor. Fiecare este o verigă a micului lanț familial, fiecare e parte din mecanismul care le poată viețile către culmile disperării. Scriitura nu este foarte densă, însă ai în permanență sentimentul de apăsare cu fiecare pagină care te apropie de final. Surprinzător câtă moarte poate exista în viețile noastre! De fapt, sunt mai multe finaluri, iar cititorul grăbit nu are în față un volum ușor de parcurs.
Există și o critică socială între paginile romanului, deși nu e larg dezvoltată. Autorul prezintă în câteva tușe situația economică americană, problemele legate de industria farmaceutică și datoriile înfricoșătoare, medicii care permit pacienților vulnerabili să apară și să rămână în mrejele dependenței. Tonurile diferite pe care este scris romanul (cinci mai precis) ilustrează nu numai legătura tainică dintre temerile fiecărui membru al familiei, dar și tipuri de viață diferite, dificil de urmărit, atât din punctul de vedere al limbajului specializat pe care îl folosește Haslett, care trece de multe ori de granița ficționalului, cât și datorită greutății psihice. Muzica, literatura și psihologia își dau întâlnire în roman pentru a crea o istorie frumoasă, dar dureroasă a unei familii prizoniere în trecut. Tonul general m-a dus cu gândul la William Faulkner, maestru al prozei de familie, cu toate fațetele mai puțin plăcute ale acesteia, pe care le au și personajele lui Haslett, dar și la monștrii imaginați de sud americanul Guillermo Arriaga, la fel, rod al depresiei personajelor-cheie.
”Refuza să facă profit din ceea ce judeca el ca fiind hype corporatist, ca și cum putea să păstreze integritatea muzicii bune dacă o ținea doar pentru el. Nu-l învinovățeam la fel ca Alec. Empatizam cu apetitul lui pentru disidență, în orice formă neînsemnată, față de tendința de a da fiecărui lucru o valoare monetară. Din perspectiva lui Michael, capitalismul fusese crud cu tata, nu i-a dat niciun sfanț când a pierdut totul, iar povara sărăciei și responsabilitatea prea mare l-au băgat în pământ. Lucru care nu însemna că nu fusese bolnav, dar boala lui nu a avut nicio acoperire financiară.” (Celia, pg. 217)
”Doar că faptul că niciodată nu știm până în ultima clipă dacă sau când o să avem parte de el îmi amintește cât de provizorii, cât de improvizate sunt viețile noastre aici.
Ăsta nu-i orașul în care trebuia să trăim, nici măcar țara și clar nu e locul în care vrem să ne trimitem copiii la școală. Am locuit în Londra și i-am dus acolo pe Michael și pe Celia cu un motiv, pentru că aceea era casa lui John. Și e locul în care vrea să se întoarcă. Să locuim aici atâta timp a fost mai mult un accident, ca să fiu sinceră.” (Margaret, pg. 20)
În timp, avem senzația că viețile lor sunt numai improvizație, că nu reușesc să se ancoreze nici în trecut, dar nici nu pot crea prezentul. Pendulează în permanență între imaginar și realitățile celor din jur. Vulnerabilitatea, gradele dureroase ale iubirii, culpabilitatea, nesiguranța, empatia sunt doar câteva dintre problemele pe care Adam Haslett le atacă serios în acest volum, iar împletirea poveștilor cu teme literare și muzică în special, face ca greutatea să crească în ochii cititorilor, care poate inițial ar fi dezamăgiți de o faptul că abordează o saga familială în miniatură.
Paradoxal, deschiderea cu un suicid a romanului, care aflăm ulterior era prezent dintr-o generație anterioară în viața familiei, face loc sondajului interior pe care îl propune autorul. Depresia se instalează incipient din stadiul de copil și conduce la o viață de coșmar, din care singura scăpare este de fapt încetarea din viață. Care sunt mobilurile, în ce constă truda, cum abordăm o astfel de viață sunt întrebări la care suntem îndemnați să găsim răspuns, mai degrabă decât a urmări consecințele acestui fapt. Un îndemn major la empatie, la reflecție și la conștientizare.
”Nu știu la ce se referă majoritatea oamenilor când folosesc cuvântul dragoste. Dacă nu și-au contorsionat viețile după o speranță destul de ascuțită cât să le scurgă tot sângele, atunci cred că doar glumesc. O speranță care anulează minuscula demnitate pe care o ai și te face să-i mulțumești pentru aceasta, atâta timp cât îți promite încă o oră cu persoana care e acum lumea ta. Poate oamenii se referă la atracție sau afecțiune sau plăcere sau siguranță.” (Michael, pg. 129)
Pasajele lirice care zugrăvesc impasibilitatea naturii și subtila analiză a alertității mi-au plăcut în mod special la Adam Haslett, modul în care personajele încearcă să creeze punți prin diferite portaluri către trecut. Tentația continuă a sfârșitului, care de fapt pune în mișcare toate evenimentele, diferențele dintre personaje și incapacitatea de a se face înțelese, mintea fiecăruia care hibernează într-un cocon personal nu au cum să culmineze cu un final fericit. John, Margaret, Alec, Michael și Celia au de fapt vieți paralele, fiecare populată cu monștri hrăniți dintr-o impotență legată de adaptare, a căror singură legătură pare să fie: disperarea. O incursiune înfricoșătoare în labirintul minții.
În loc de final:
”Și uite-o: fața bestiei – fața mea – umană în cele din urmă.” (pg. 118)
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, americanacademy.de)
