„Cărțile”, de Mihai Șteț
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2024
Romanul „Cărțile” al lui Mihai Șteț ne introduce într-un univers distopic, în care fascinanta obsesie a oamenilor pentru literatură devine o povară greu de suportat și un mecanism al unei dictaturi implacabile. O frază pe care nu credeam că aș putea, în parte, să o pot crea, lectura nu ar putea niciodată să deschidă o cale spre instaurarea unei dictaturi, nu ar putea să fie pretext pentru lipsirea de libertate a oamenilor. Cu toate acestea, ca un fel de „451 Fahrenheit” de Ray Bradbury, Mihai Șteț creionează această lume distopică, demonstrând că orice pretext bine manipulat poate să ducă la un asemenea deznodământ.
Cu o stilistică nu foarte complicată, scriitorul român se folosește de câteva structuri umoristice, uneori am simțit că tonul este ușor stângaci, după ce am trecut de primele 20 de pagini am înțeles că am de-a face cu un autor care are pretenția originalității stilului și am acceptat pactul ficțional. Cu alte cuvinte am înțeles umorul pe care îl propune și totul a curs mai lin. Iarăși la nivel de structură am apreciat dimensiunea romanului, gândindu-mă din nou la cât de multe se pot face în câteva pagini, a se vedea ce fac în puține pagini Ray Bradbury sau George Orwell.
„Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe Pământ. Cartea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, ca să învățăm și singuri să ne iertăm greșelile și să-i învățăm și pe alții s-o facă, dacă tot suntem puși pe învățat. Și nu ne duce pe noi în ispită, să ne-apucăm de prostii și să nu citim, ci ne ține lipiți de cartea aceea, bună, rea, lungă, scurtă, cum o fi. Că a Ta-i împărăția, ș-ale Tale sunt mallurile și băncile și bisericile și cinematografele și supermarketurile și aeroporturile și tot ce vrei Tu. Dar poți să le păstrezi pe acestea toate. Mie doar dă-mi cunoaștere și fă-mă să înțeleg, cât de mult sau cât de cât. Amin!”
O ultimă remarcă ceva mai „de structură” pe care o voi face este legată de perspectiva narativă, faptele fiind povestite de către un personaj-narator care lasă impresia că încearcă să scrie despre sine, dar eșuează în această povestire a propriei vieți, fiind înghițit sau acaparat de realitatea obiectivă, trăirea intimă este înghițită de istorie. Un artificiu care creează un sentiment de autenticitate și poate de cvasi-tragism on point.
Așadar ne aflăm în meandrele unei lumi în care cărțile au ajuns la statutul de obiect de cult, în care încep să domine haosul și violența. Mania pentru lectură izbucnește brusc, cititorii obsedați devastând librăriile și înfăptuind jafuri de o violență neașteptată chiar în plină zi. Acest entuziasm manifestat la nivel colectiv pentru cărți, în mod neașteptat nu duce la o efervescență intelectuală, ci la instaurarea unei tiranii perfide. Scriitorii devin victimele acestei realități, sunt închiși în lagăre unde sunt forțați să producă lucrări literare în mod silnic, sub amenințarea morții.
Naratorul personaj ne povestește despre această lume distopică din perspectiva unui scriitor închis, care posedă o putere supranaturală legată de cărți. Acesta traversează atrocitățile regimului, interacționând cu alți detinuti, torționari și oficiali corupți, care amintesc de cele mai întunecate regimuri totalitare ale secolului XX. Suntem invitați să lecturăm o poveste captivantă despre suferință, supraviețuire și căutarea unui sens într-o societate în care literatura nu mai este un refugiu al gândirii libere, ci un instrument al opresiunii.
Într-un astfel de univers, „Cărțile” devin mai mult decât simple obiecte de cult sau mijloace de informare, sunt investite cu funcția de simboluri ale opresiunii și dezumanizării, s-ar putea spune că Mihai Șteț încearcă să ne spună „ce-ar fi dacă nu citim și scriem poezie pentru că suntem membri ai rasei umane”. Dacă arta nu este doar frumusețe și umanism, dacă arta este de fapt manipulare și opresiune, dezumanizare. În lumea personajului narator lectura și scrierea nu mai sunt un act de autocunoaștere și libertate, ci un mod de a manipula și controla masele. Dintr-o pasiune ce ar putea părea inocentă, cărțile devin un instrument de subjugare. Și, totuși, chiar în mijlocul acestui mecanism represiv, lectura continuă să fie, în esență, o formă de escapism.
Comparând acest roman cu alte lucrări distopice românești, cum ar fi „A doua venire” de Nicolae Cristache, putem observa un element comun: un univers care, deși poate părea construit pe structura unor bune intenții sau ordonat, ajunge ca de la niște spericole mici să se dezvolte într-un amplu sistem de control rafinat. Nicolae Cristache, ca și Mihai Șteț, pune în prim-plan ideea că în spatele unei aparente utopii se ascund mecanisme distopice. De asemenea, ambele romane sugerează că individul, chiar și în fața unei opresiuni evidente, caută să găsească sensul și libertatea, iar literatura sau arta poate fi un refugiu esențial.
În paralel, „Cărțile” poate fi comparat cu o lucrare clasică a literaturii distopice, „451 Fahrenheit” de Ray Bradbury. În romanul american, cărțile sunt interzise și arderea lor este o practică de stat, similar cu distrugerea și controlul cărților descris în „Cărțile”. Ce i-aș putea imputa în acest context, al comparației cu opera scriitorului american, este că nu a surpins la fel de bine fragilitatea ființei umane. În altă ordine de idei ambele romane pornesc de la ideea că lectura este o formă de libertate, un act care îi permite individului să se exprime, să se regăsească și să-și afirme identitatea. În „451 Fahrenheit”, însă, cărțile sunt văzute ca o amenințare la adresa unui regim totalitar, iar în „Cărțile”, în ciuda faptului că există o obsesie pentru lectură, aceasta este principala cale prin care societatea este manipulată și prin care dictatura prinde rădăcini.
Mihai Șteț, asemenea lui Bradbury, înțelege puterea lecturii, dar o pune într-un context în care aceasta devine un simbol al alienării. Ideea că cititul poate fi o cale de salvare și de afirmare a umanului rămâne constantă în ambele lucrări. În ambele romane, cititul reprezintă nu doar un mijloc de evadare dintr-o realitate opresivă, dar și o afirmare a libertății interioare, un mijloc de a rămâne uman într-o lume care, prin constrângere, amenință să ne transforme în inumani.
„Cărțile” de Mihai Șteț se alătură unei tradiții distopice literare care pune sub semnul întrebării rolul și statutul cărților într-o lume în care libertatea și identitatea sunt constant amenințate de regimuri totalitare. Romanul oferă o reflecție profundă asupra valorii și pericolelor lecturii într-un context în care acest act fundamental al umanității poate fi folosit pentru a construi atât o închisoare a minții, cât și o cale de evadare spre autoafirmare.
Romanul „Cărțile”, de Mihai Șteț, ne propune o viziune distopică captivantă, un univers în care obsesia colectivă pentru literatură se transformă într-o veritabilă tiranie a cuvântului scris. Aparent fascinant și seducător, acest tărâm al cărților devine, treptat, un loc al opresiunii și al suferinței, iar paginile literare, în loc să fie un refugiu al gândirii libere, se transformă în unelte ale subjugării. Dincolo de acest tablou dezolant al unui univers în care literatura este monopolizată și pervertită de regimul totalitar, „Cărțile” reînvie, cu o frumusețe teribilă, esența umanului: căutarea sensului și a libertății interioare. Sub forma unei povestiri marcate de o atmosferă sumbră și de o tensiune narativă constantă, Mihai Șteț reînvie un drum sinuos al suferinței și speranței, în care cuvintele dobândesc o putere mult mai profundă decât simpla lor utilitate cotidiană. Stilul său rafinat și plin de subtilități estetice conturează nu doar o poveste despre opresiune, ci și un comentariu deosebit de profund asupra naturii literaturii ca formă de escapism și autocunoaștere, fiind totodată un elogiu adus capacității cuvântului de a ne păstra umanitatea chiar și în cele mai întunecate perioade ale existenței.
