„Darul iubirii”, de Kahlil Gibran
Editura Herald, București, 2017. Ediția a 5-a
Traducere din limba engleză și introducere de Mihai-Claudiu Mărîi
Creștin maronit libanez, scriitor și pictor, Gibran Khalil Gibran (1883-1931) a trăit mai mult în America decât în țara natală (degeaba vă uitați așa la mine, că nu i-am greșit numele: transformarea din Khalil în Kahlil i-a fost sugerată de un editor newyorkez, pentru o mai ușoară manevrare a numelui său de către vorbitorii de limbă engleză care erau pe-acolo cu duiumul). La început a scris în arabă, limbă care se potrivea mai mult sensibilității sale îmbibate de înțelepciune sufită dar adaptată cumva preceptelor creștine. Și pentru că era singura pe care o stăpânea pe-atunci. Cu timpul a scris și în engleză, iar cartea de față este o culegere a câtorva dintre aceste texte. Ele sună în românește de parcă a fi fost traduse din arabă ceea ce, în cazul de față, este o laudă adusă traducătorului. Deși nu știu cum sună în englezește, nici cum ar fi putut să sune în arabă, mă ghidez după tradiția strălucită pe care o avem în materie de traduceri din limba Profetului.
Cartea în sine are o prezentare cumva mai specială, cu vagi arabescuri pe conturul paginilor, precum Coranul. În plus, fiecare dintre capitole este ilustrat cu câte o reproducere alb-negru după tablourile autorului (nu doar că era și pictor, am spus asta, dar el însuși se considera mai mult pictor decât scriitor). Însă problema cu reproducerile m-a pus pe gânduri: așa cum arată, fără culoare, și tot este evident că stilul lor aparține spațiului artistic european. Mă rog, pictura a învățat-o în Europa, dar și așa m-aș fi așteptat să surprind în ea reflexe ale miniaturilor orientale. Reflexe care abundă în text. Ori nici vorbă de așa ceva: un fel de simbolism german de sfârșit de secol XIX (ilustrat la noi de Kimon Loghi), puternic datat. Acum, ce să spun? Și sufismul uzează din plin de simboluri, dar atemporale și plasate pe o cu totul altă coardă a sensibilității. Oricum ar fi, n-aș zice că între scrisul și pictura lui ar exista vreo legătură și nu m-aș strădui s-o caut. Deși unii cred că au găsit-o căci, după cum spune Mihai-Claudiu Mărîi, „Gibran a scris ca și cum ar fi pictat.” Un caz interesant.
Cum spuneam, volumul este o culegere de texte. Nu un roman, nici chiar nuvele, ci mai multe povestiri morale. Dar totul, totul, axat pe dezvăluirea unei înțelepciuni fundamentale a vieții, a învățării, a iubirii, a destinului și a morții. Chiar și primul capitol, „Portret în peniță”, care conține extrase din scrisorile de dragoste către americanca Mary Haskell, misionară congregaționalistă în Bulgaria și cea care i-a plătit studiile de pictură la Paris: „Tu mă ajuți în tot ce înfăptuiesc, și pe mine însumi. La rândul meu, te ajut în fiecare înfăptuire, și pe tine însăți. Sunt recunoscător cerului pentru acest tu-și-eu.” Relația mai mult epistolară cu Mary l-a ajutat, într-adevăr, să-și definească personalitatea, atât în scris cât și în pictură. Și probabil că și în viață: „Suntem expresii ale pământului și ale vieții – nu doar indivizi separați. Nu ne putem înălța îndeajuns de la pământ ca să ne separăm cu totul de el. Ne mișcăm odată cu mișcările sale necuprinse și creștem în ritmul nemăsuratei sale creșteri.” Mare trebuie să fi fost iubirea lor ca astfel de fraze să nu le sune fals!
Din al doilea capitol aflăm cum a devenit autorul nebun. Atenție, nu cum a înnebunit, ci cum a devenit nebun, ceea ce este cu totul altceva. Să vedem: „Într-o zi m-am deșteptat dintr-o adâncă adormire (deci nu din somn, ci dintr-o adâncă adormire, ceea ce iarăși este altceva) și am văzut că toate măștile îmi fuseseră furate… Am alergat fără măști pe străzile pline de lume, blestemându-i pe hoții care mi le-au furat… Apoi, când am ajuns în piață, un tânăr strigă de pe acoperișul unei case: E nebun!… Astfel am devenit eu nebun… Și am găsit în nebunia mea și libertate, dar și protecție.” Recunoaștem aici portretul robot al Bufonului Regelui, personaj folosit curent de autorii care intenționează să spună lucrurilor pe nume. Asta face și Gibran fie că discută cu Dumnezeu, cu un câine înțelept, o sperietoare, cu doi pustnici, o rodie sau un vulpoi. Doar că, în toate cazurile, nebunul este el. Am văzut și de ce – ca să-și permită să vorbească despre adevăruri grave fără să fie considerat nebun.
În capitolul al treilea, intitulat „Deschizătorul de drumuri”, ni se arată cum fiecare își este deschizătorul personal de drumuri. Bazat pe temelia propriului sine. E însă bine să fim atenți unde ne duc drumurile astea bazate pe temelia propriului sine: „<Perechea mea va veni călare pe valuri. Mugetul lui de tunet va umple pământul de groază, iar flăcările din nările lui vor învăpăia cerul. La eclipsa de lună ne vom logodi, iar la eclipsa de soare voi da naștere unui Sfânt Gheorghe care mă va ucide> Așa cânta balaurul femelă care păzește cele șapte peșteri de la țărmul mării.” Nimic altceva decât o parabolă puternică despre caracterul autodevorator al succesului, pentru că altfel e greu de crezut că din unirea a doi balauri va rezulta un sfânt. Altfel însă, la figurat adică, așa ceva se mai întâmplă: ca artist îți întrezărești destinul, știi că opera te va distruge, dar nu poți să nu pornești pe calea ta.
O altă pildă ne vorbește despre situația națiunilor mici în caz de război: un vultur a ochit din înaltul cerului un miel care păștea alături de mama lui. Dar tocmai când se pregătea să pornească în picaj un alt vultur se consideră mai îndreptățit la pradă, așa că cei doi proaspeți rivali încep să se lupte. Drept care oaia, cu mare uimire, îi spune mielului: „Ce ciudat, puiule, că aceste două păsări nobile se înfruntă. Nu e oare cerul destul de mare ca să încapă amândouă? Roagă-te, micuțule, roagă-te în inima ta ca Dumnezeu să facă pace între cei doi frați ai tăi înaripați. Și mielul se rugă.” Nu încetez să mă minunez de înțelepciunea acestei parabole. Deși bazată pe o neînțelegere a vieții reale de care o oaie veritabilă n-ar da dovadă, faptul că mama își îndeamnă fiul să se roage și că acesta se roagă pentru pacea dintre vulturi, mă face să cred că cele două ovine din fabulă nu aparțin de fapt unei națiuni mici.
„Casa îmi spune: < Nu mă părăsi, căci aici se află trecutul tău>. Și drumul îmi spune: <Urmează-mă, căci eu sunt viitorul tău>. Iar eu răspund casei și drumului: <Nu am trecut, nici viitor nu am. Dacă rămân, voi fi cu dor de ducă; dacă plec, voi fi cu dor de casă. Numai dragostea și moartea schimbă totul>.” Capitolul intitulat „Nisip și spumă” este compus din nenumărate astfel de sentințe, una mai profundă decât alta, ca o culegere de maxime fără altă legătură între ele decât profunzimea. Am ales-o spre exemplificare pe cea de mai sus pentru că exprimă, probabil, drama autorului însuși, silit din proprie voință să stea departe de casă. E drept însă că, militând de acolo de unde era pentru eliberarea Libanului (Siriei pe atunci) de sub jugul otoman, i-ar fi fost oricum greu să se întoarcă. Iar după război, când s-ar fi putut, și-a vizitat doar patria și s-a întors repede înapoi, fiind deja prea îmbibat de spiritul occidental ca să poată rămâne. Murind la New York a fost totuși înmormântat în Liban, într-o mănăstire maronită. Am mai ales-o și pentru că exprimă dacă nu drama, măcar preocuparea constantă a multora dintre conaționalii mei.
Nu-i ușor să scrii recenzia unei astfel de cărți, din fragmente. De aceea am ales formula asta, cu exemple comentate, ca să stârnesc interesul cititorului și să-l las apoi pe el să și-l valorifice în intimitatea lecturii. Pentru că, deși nu pare, se citește fluent. Poate chiar mai fluent decât ar fi cazul, ținând cont de faptul că aproape fiecare pildă ori sentință te îndeamnă la meditație. Și, oricum, o carte care a ajuns la noi la a cincea ediție, nu-i una de cólo. Eu așa am făcut: am citit-o fluent, apoi m-am întors la pasajele care mi s-au părut mai semnificative. Ca să pot să vi le împărtășesc.
