„Jurnal de București”, de Alfred H. Moses
Editura Art, București, 2019
Traducere de Andrei Dosa
‘Am avut marele noroc de a fi ambasadorul Statelor Unite în România într-o perioadă care mi-a permis să fiu mai mult decât un martor al istoriei. Pentru un scurt moment, într-o țară îndepărtată, am ajutat la înfăptuirea ei.’ (pag. 447)
Acesta este ultimul paragraf al textului cărții lui Alfred H. Moses, ‘Jurnal de București’ publicată în România în 2019 de Editura ART, în traducerea lui Andrei Dosa, într-o ediție foarte aspectuoasă, cu copertă cartonată și pe hârtie de calitate. Cartea are și două subtitluri: ‘Drumul României de la întuneric la lumină’ și ‘Memoriile unui ambasador american’. Toate acestea rezumă cred foarte bine cele care îl așteaptă pe cititorul care începe lectura cărții: este vorba despre relatările unei personalități care a ocupat o funcție importantă într-o perioadă crucială a istoriei recente a României, care a înțeles momentul istoric și oportunitatea, și care a ales calea de participant activ la evenimente, pe lângă funcțiile de reprezentant al țării sale în capitala României.
Cine este Alfred H. Moses? S-a născut în 1929 la Baltimore, a efectuat serviciul militar în marina americană și a studiat dreptul la Universitatea din Georgetown. Și-a practicat meseria de jurist în cadrul firmei de avocatură Covington & Burling specializată în domeniile litigiilor și arbitrajelor, problemelor corporative și ale valorilor mobiliare. Asociat politic mai degrabă cu Partidul Democrat, a ocupat poziții de consilier în administrația lui Jimmy Carter, pentru a fi numit ambasador de Bill Clinton. Aceasta era prima sa numire în diplomație, dar despre împrejurările recrutării și numirii sale în această funcție veți citi imediat.
Alfred Moses este evreu practicant, activ în viața religioasă. A servit ca președinte al Comitetului Evreiesc American în perioada 1991-1995, și de fapt această activitate în serviciul comunității evreiești l-a adus pentru prima dată în România, în februarie 1976. Era perioada în care regimul comunist impusese restricții emigrării libere a evreilor (majoritatea celorlalte categorii de cetățeni români nici nu putea visa o asemenea opțiune) și negocia ieșirea lor din țară de la caz la caz, condiționând eliberarea pașapoartelor de relații politice și condiții comerciale favorabile din partea guvernului Statelor Unite și de plăți în devize pentru fiecare emigrant din partea Statului Israel. Descrierea sosirii sale în România pare a fi extrasă dintr-un roman distopic, dar este consistentă cu impresiile multora dintre cetățenii occidentali care au aterizat la București – Otopeni în acei ani:
‘Atmosfera era un amestec de asprime, corupție și melancolie, atât de generalizată, încât o puteai percepe. În aeroport, detectoarele de metal nu funcționau, iar banda transportoare pentru bagaje era stricată. Bagajele noastre au fost aruncate de către angajații iritați, nebărbieriti, îmbrăcați în salopete murdare pe nişte mese din carton presat ponosite. Oriunde am fi privit, corupția era la vedere – înghiontiți de operatorii aeroportului, oficialii vamali căutau produse de contrabandă pe care să le confişte şi apoi să le vândă probabil pe piața neagră.
În afara aeroportului, impresia de dezolare a devenit şi mai profundă, datorită conversațiilor şoptite la colt de stradă, a camerelor de hotel în care fuseseră plantate microfoane, a informatorilor plătiți și a soldaților care umblau de colo colo, fumând țigări şi pretinzând ,,atenţii”. Străzile erau prost iluminate pentru a economisi energie, într-o țară aflată la marginea falimentului. Temperatura din camere era teribil de scăzută.‘ (pag. 32)
Delegația americană a fost întâmpinată după regulile protocolului și probabil supravegheată atent în timpul vizitei în România. S-au întâlnit cu oficiali români și cu conducerea Comunității Evreiești care le-a prezentat activitățile lor de menținere a vieții evreiești, ajutorare a celor vârstnici, educare a tineretului. Adevăratul contact cu realitățile a avut loc însă într-o întălnire întâmplătoare pe stradă, când câțiva tineri evrei curajoși i-au contactat pe delegații evrei americani și i-au avertizat să nu se încreadă în ceea ce li se spune, căci realitățile sunt altele. Din acel moment și până la căderea regimului comunist, Moses și-a dedicat o mare parte din timp și resurse activităților pentru înlesnirea emigrării evreilor din Romania – inclusiv presiuni în Congresul American pentru acordarea și reînnoirea anuală a clauzei națiunii celei mai favorizate, care permitea României să se bucure de tarife vamale reduse sau nule la exporturi în schimbul libertății de emigrare.
În anii care au urmat Moses a venit de multe ori în România și a început să cunoască mai bine și viața reală a comunităților evreiești și condițiile economice și sociale din România acelor vremuri. S-a întâlnit de trei ori cu Nicolae Ceaușescu și a participat la organizarea ultimei sale vizite la Casa Albă. A pledat cauza emigrării evreilor din România și a înlesnit în schimb contacte pentru România în lumea afacerilor americană. Din perspectiva mea, care împreună cu familia mea am fost printre cei emigrați din România spre Israel în acea perioadă, m-a interesat în mod special portretul rabinului Moses Rosen, conducătorul comunității evreiești în toată perioada comunismului, cu care Avocatul Alfred Moses, viitorul ambasador, a întreținut relații strânse, care par să fi depășit simplele legături oficiale. Portretul este complex, nuanțat și consistent cu cele pe care le-am cunoscut și eu:
‘Rolul rabinului Rosen în calitate de rabin-şef al României avea puţine asemănări cu cel al unui rabin american, chiar şi cu cel al unuia important. Rosen era evreu ortodox, însă nu şi hasidic. Însă în ciuda unei scăderi constante a numărului evreilor români, până la aproximativ 20.000 în 1976, rabinul Rosen a păstrat semnele distinctive ale unui tradițional rabin hasidic, ținând slujitori ca la o curte regală, inclusiv un şef de protocol, un specialist în relațiile cu guvernul (un intermediar, bănuiesc), o persoană care scria predicile, o alta care pregătea pentru tipar ziarul săptămânal al comunității cu articole semnate în numele rabinului Rosen, plus servitori personali, secretari şi un şofer pentru Mercedesul său negru.
…
Lăsând imperfecțiunile deoparte, rabinul Rosen a fost un conducător fermecător şi plin de energie, care a menținut în viață și a susţinut comunitatea evreiască din România. Lucrurile pe care le-a făcut n-au fost întotdeauna drăguțe sau cuşer, însă era un om curajos şi iscusit. A făcut o înțelegere faustiană cu comuniştii, potrivit căreia aceştia nu aveau să intervină în treburile comunității evreieşti, iar el în schimb avea să aibă grijă ca evreii români să nu le facă probleme celor din guvern.’ (pag.49-50)
Deoarece cartea este scrisă în special pentru publicul cititor american, Alfred Moses a inclus multe capitole de informații legate de istoria mai veche și mai recentă a României, și două hărți foarte folositoare: una cu frontierele actuale suprapuse peste frontierele istorice interbelice ale țării, și una a Bucureștiului cu zona sa centrală care cuprinde principalele clădiri guvernamentale, marile bulevarde, centrul vechi, instituțiile de cultură, sinagogile și ambasada americană – toate menționate într-un moment sau altul al relatărilor sale. Din păcate, partea de istorie conține multe inexactități (inclusiv câteva adevărate gafe) și nu pot să nu mă întreb unde au fost editorii români sau cei menționați că ar fi verificat conținutul românesc al informației. Memorialistul are dreptul să greșească, dar editorul cred că în asemenea situații ar fi putut să intervină. Poate că asta se va întâmpla la edițiile următoare. În linii mari însă înțelegerea istoriei României de către Alfred Moses este corectă și se poate observa că pe măsură ce a acumulat informații a început să înțeleagă mai bine și să se implice în destinul țării care i-a devenit din ce în ce mai apropiată:
‘Probabil că nu există nicio țară în Europa care să aibă o istorie mai tristă decât România. Românii au istorisiri lungi şi vorbesc cu pasiune despre relele care s-au abătut asupra țării lor aflate la cheremul altora Statutul de victimă este un element central al identității românești.’ (pag. 82)
Aici începe partea care mie mi s-a părut cea mai pasionantă. Dacă primele capitole ale cărții le-am citit din perspectiva tânărului din România care eram în perioada anilor 70-80, capitolele dedicate anilor ’90 îmi completează și mie multe informații la care nu am avut acces și evenimente de care am fost departe în perioada în care deja nu mai trăiam în România. Este pasionant pentru că nu numai că ne vedem reflectați în această carte așa cum ne văd observatori străini ci și deoarece punctul de vedere este cel al unei personalități care s-a aflat în centrul evenimentelor într-o perioadă critică. Interesant este și felul în care avocatul implicat în cauza drepturilor de emigrare liberă în anii 70-80 (problemă practic soluționată după 1989) a devenit diplomat și ambasador al Statelor Unite în România în anii 90. Procesul de numire pe care îl descrie în detaliu Alfred Moses este destul de bizantin, bazat pe relații personale, pe recomandări din partea prietenilor și ale unor cercuri de interese, cu voturi de confirmare în Congres. Diplomații de carieră par a avea o concurență serioasă din partea protejaților politici care primesc aceste posturi ca recompense pentru susținerea campaniilor de alegeri prezidențiale. Se întâmplă deci la casele cele mai mari. În fapt, Moses nu aparținea niciuneia dintre aceste două categorii, numirea sa ca ambasador datorându-se poate mai mult unui complex favorabil de împrejurări și familiarității cu o țară pe care începuse să o cunoască și de care devenea din ce în ce mai interesat și mai atașat. Pregătirea pentru diplomații neprofesioniști consista dintr-un curs de doua săptămâni la o ‘școală de ambasadori’ a Departamentului de Stat:
‘Când mi-am preluat sarcinile de ambasador, eram doar vag constient de evenimentele oficiale care se petreceau în România sau de ceea ce aştepta de la mine Guvernul nostru să realizez. În afară de întâlnirea de la micul dejun cu Dick Holbrooke – care a constat în mare dintr-un salut și o bătaie pe umăr -, nimeni nu m-a înştiinţat în legătură cu mersul lucrurilor din România şi nici n-am discutat despre politicile şi obiectivele noastre. Diplomații de carieră ai SUA au un mare avantaj, căci cunosc toate dedesubturile şi sunt conectați la sistemul Departamentului de Stat. Cursul meu de două săptămâni la,,şcoala de ambasadori” s-a concentrat asupra procedurii, nu a substanței. Nu s-a rostit nici măca o vorbă despre România. John Davis, predecesorul meu în funcția de ambasador, se întorsese în Statele Unite de un an şi, cu toate că era extrem de prietenos şi de încurajator, avea o fire laconică și nu mi-a spus ce se întâmplă în România sau ce politică ar trebui să adoptăm din punctul lui de vedere.’ (pag. 98)
A fost poate vorba și despre o șansă. Din cele relatate de Moses, România nici nu era prea cunoscută și nici nu se bucura de foarte mult interes în cercurile guvernamentale americane la începuturile anilor ’90. Ajuns în România la sfârșitul anului 1994, noul ambasador întocmește un program cu principiile generale care aveau să-l ghideze în anii activității sale aici. Nu cunoștea încă multe dintre realitățile de după 1989 și nici pe mulți dintre cei ajunși la conducerea României în acele vremuri. De exemplu, mărturisește cu sinceritate că nu auzise de Ion Iliescu până în decembrie 1989. Avea să-l întâlnească de multe ori, să colaboreze cu el, să-i capete încrederea și să-i devina un fel de confident. Nu este clar cât de multe a știut Alfred Moses la preluarea funcției despre cele ce se petrecuseră în România în anii precedenți, despre mineriade, despre administrarea economiei și bâjbâielile legate de căile de urmat spre reforme și spre integrare în Europa, NATO și lumea liberă. Colaborând cu guvernele sub președinția lui Iliescu și apoi a lui Emil Constantinescu, ambasadorul american a reprezentat interesele țării sale. Meritul său a fost că a făcut din democratizarea vieții politice, liberalizarea economică și alinierea României la alianțele occidentale nu doar scopuri ale politicii românești ci și ale politicii americane.
Alfred Moses a fost ambasador timp de mai puțin trei ani, dar aceștia au fost anii decisivi pentru orientarea României spre Vest. Problemele principale ale acestei perioade în politica externă românească au fost aderarea la NATO și încheierea tratatelor cu Ungaria și Ucraina, care au consolidat frontierele naționale și au declarat închise orice conflicte legate de revendicări teritoriale, iar în politica internă privatizarea economiei și restructurarea acesteia evitând consecințe economice și conflicte sociale majore ca rezultat al vânzării sau închiderii întreprinderilor de stat moștenite de la economia socialistă planificată. Perspectiva diplomatului străin este deosebit de interesanta, incluzând portretele unora dintre personalitățile politice și persoanele cu influență în viața socială și economică a vremii. Îi vedem din punctul de vedere al lui Moses pe Petre Roman, Teodor Meleșcanu, Mugur Isărescu, Virgil Măgureanu, Victor Ciorbea, Viorel Hrebenciuc. Unii cititori vor fi probabil intrigați de faptul că ambasadorul american nu s-a arătat entuziasmat de Cornel Coposu (pe care l-a cunoscut doar în ultimul an al vieții sale) și că în general nu a apreciat prea pozitiv activitatea opoziției democratice la guvernarea lui Iliescu. Atunci însă când s-a întâmplat tranziția și schimbarea de direcție care a urmat alegerilor prezidențiale din 1996, ambasadorul și Statele Unite au susținut noua administrație de la București și au participat la stabilirea direcțiilor și formarea cadrelor noii guvernări.
‘Dacă voiam să fiu mai mult decât un ambasador-marionetă care-şi efectuează obișnuitele vizite, trebuia să folosesc uriașa influență și prestigiul Statelor Unite pentru a ajuta România să traseze drumul spre construirea unor instituții democratice şi spre reformele economice, acestea fiind nişte condiții prealabile pentru aderarea la NATO şi UE.’
Cât de mare a fost influența americană în acea perioadă? Foarte mare, dacă este să acceptăm punctul de vedere prezentat în aceste memorii de ambasadorul american. Trebuie observat că Statele Unite (în parte și datorită lui) au fost puterea care a sprijinit intrarea României în NATO, iar atunci când aceasta s-a dovedit a nu fi posibilă în primul val de aderare au încheiat cu România o alianță de partenerat strategic. Moses a înțeles că orientarea pro-americană a politicienilor români reflectă o tendință populară existentă încă de la mijlocul secolului 20 și perpetuată în pofida dezamăgirii generațiilor care au sperat că ‘vin americanii’ pentru a-i salva de comunism și de imperialismul rus. La mijlocul anilor ’90 Franța, dezamăgită probabil și de erorile guvernelor iliesciene, nu susținea România în integrarea sa europeana și în NATO, iar Germania era uneori de-a dreptul ostilă. Statele Unite au ocupat un vid politic produs de dezinteresul și dezamăgirile europenilor din cauza mineriadelor. Alfred Moses a inaugurat în perioada în care a fost ambasador o linie politică comună româno-americană care continua până astăzi.
O relatare anecdotică, dar semnificativă, este cea legată de numirea lui Mircea Geoana în postul de ambasador al României în Statele Unite, numire care a lansat cariera diplomatică și politică a tânărului politician. După relatarea din carte, acest episod s-a petrecut în timpul unui zbor în care Alfred Moses îl însoțea pe Ion Iliescu în drum spre Washington:
‘În acea după-amiază, imediat ce am urcat la bordul avionului spre Houston, Meleşcanu, care stătea lângă mine, m-a întrebat cine credeam că ar trebui să fie următorul ambasador al României la Washington. Ridicând privirea, l-am văzut pe Mircea Geoană trecând pe coridor. Eram impresionat de cum observasem că se descurcă în funcția lui de purtător de cuvânt al Ministerului de Externe. Engleza lui era perfectă. Făcuse cursuri postuniversitare în cadrul unei universități franceze, era tânăr şi avea un aspect tineresc. Pe scurt, personifica ,,noua Românie”. Am ridicat privirea, am arătat către Geoană și i-am spus lui Meleşcanu: ,,Tipul ăsta ar trebui să fie următorul vostru ambasador.” Surprins, Meleşcanu s-a întors spre mine şi a spus: ,,De ce Mircea Geoană?” Eu i-am răspuns :,,Mai aveți pe altcineva?” La care Meleşcanu a zis: ,,Nu, pe nimeni.” Asta a fost tot. Meleşcanu s-a dus în partea din față a avionului, iar eu l-am urmat, s-a aşezat lângă preşedintele Iliescu şi a spus:,,Ambasadorul Moses e de părere că Mircea Geoană ar trebui să fie următorul nostru ambasador în Statele Unite.” Fără să ridice privirea, Iliescu a spus: ,,Indiferent pe cine ar vrea ambasadorul Moses în funcție, mie îmi convine. El este ambasadorul nostru la Washington” – o stridentă declarație falsă! Mircea a ajuns să servească timp de cinci ani la Washington, cu mare succes.’(pag. 247)
Anii petrecuți în funcția de ambasador au avut ca borne de reper vizitele făcute în 1995 de Ion Iliescu în Statele Unite și vizita din primăvara anului 1997 a lui Bill Clinton la București. Alfred Moses a avut o participare activă în inițierea, organizarea și desfășurarea acestor vizite, care au contribuit în mare măsură la consolidarea și oficializarea la cel mai înalt nivel a direcțiilor de politică externă ale României și de colaborare româno-americană.
Ediția românească a memoriilor ambasadorului este însoțită de un grupaj de fotografii care nu sunt însă ordonate cronologic, de un glosar de nume și locuri și de un indice alfabetic, toate foarte utile. Traducerea are mici probleme, însă acestea sunt destul de rare. Bogăția de informații oferite în cele peste 400 de pagini constituie un material documentar consistent pentru istoricii care vor veni și vor studia evoluția politicii românești în anii tranziției, relațiile româno-americane cu componentele lor în diferite domenii – politic, economic, militar. Capitolul care încheie cartea oferă câteva concluzii din perspectiva memorialistului:
‘Soarta României ar fi putut fi diferită. După căderea lui Ceauşescu, viitorul României a atârnat în balanță. Au existat persoane în interiorul şi în afara României care ar fi putut duce țara într-o direcție diferită, uitând de democrație și întorcând România înspre sine, îndepărtând-o de Vest. Ca să-l parafrazez pe Tweedledee, ,,Ceea ce ar fi fost posibil să se întâmple, s-ar fi putut întâmpla, dar aşa cum a fost, nu s-a întâmplat.” De ce? Meritele cele mai mari le au foştii președinți Ion Iliescu, Emil Constantinescu și poporul român. Iliescu și Constantinescu erau foarte diferiți ca formare, credințe politice și chiar şi temperament; cu toate acestea, ei împărtăşeau o viziune comună privind viitorul României. Amândoi erau cu totul devotați ideii ca România să fie liberă, independentă și în strânsă alianţă cu Occidentul. Fiecare dintre ei a progresat de la un trecut marcat ideologic spre recunoaşterea legitimității ideilor aflate în competiție. Pentru Iliescu, acest lucru a însemnat să lase comunismul în urmă. Pentru Constantinescu, a însemnat să treacă dincolo de o ideologie creștin-democrată, înțepenită în cea mai mare parte în trecut.’(pag. 442-443)
Concluziile noastre pot fi diferite, sau dacă sunt apropiate poate că am alege alte cuvinte pentru a le exprima. Punctul de vedere al ambasadorului american este însă oricum relevant și demn de luat în considerare. ‘Jurnal de București’ este o carte pe care am citit-o cu mare interes, și pentru viziunea generală și pentru bogăția de detalii istorice și de portrete pe care le oferă, toate legate de o perioadă pe care am trăit-o. Alfred H. Moses a ales să nu fie doar martor ci și participant la această istorie în mișcare. A cunoscut România și i-a devenit prieten, un prieten implicat.
