”Alteță regală”, de Thomas Mann
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2016
Traducere din germană de Mihai Isbășescu
Știu că Thomas Mann m-a chinuit prin ultimul an de liceu cu ”Muntele vrăjit” și, poate din această cauză, poate din lipsa de timp, l-am evitat până acum, când am citit ”Alteță regală”. Surpriza a fost plăcută, poate și pentru că acum citesc din plăcere, nu pentru orele de literatură universală din liceu (dar ce bine mi-au prins), dar și pentru că, așa cum scrie Hannelore Mundt pe coperta a patra a volumului, ”Alteță regală este considerată una dintre cărțile mai simple ale lui Mann”, fiind o lectură mai mult decât digerabilă, un exemplu despre cum ar trebui să arate o carte clasică, dar în același timp relaxantă și prietenoasă cu orice categorie de cititor.
Cuvântul care se tot repetă în acest roman, de la început și până la ultima frază este ”augustitate”. Deși cuvântul nu se regăsește în Dicționarul explicativ al limbii române (nici pe Dexonline.ro), el pare a proveni din adjectivul ”august” ce înseamnă ”preamărit”, ”slăvit” și care provine la rândul său din titlul dat împăratului roman Octavian, respectiv ”Augustus”. Plecând de la acest cuvânt, vom descoperi curând că tema centrală este felul în care familia și rădăcinile aristocratice ale acesteia pot influența puternic, decisiv viața unui om, care nu poate scăpa decât cu mari greutăți de presiunea care se abate asupra trăsăturilor fundamentale de personalitate, presiune dată de originile nobile.
Așadar, punctul central al romanului lui Thomas Mann se învârte în jurul unei familii aristocratice, cea care conduce de secole un ducat anonim și destul de puțin important din ținuturile care alcătuiesc Germania de astăzi. Suntem undeva la început de secol al XX-lea, de vreme ce aflăm printre rânduri de reușitele financiare ce au îmbogățit o serie întreagă de curajoși aventurieri din America, care au plecat de la Goana după aur, trecând apoi prin obligațiunile cumpărate la căile ferate sau la minele de cupru sau cărbune, pentru a ajunge apoi adevărați magnați financiari, dar descoperim și primele mașini care ajung în spațiul german, primele invenții utilizate în masă. Ei bine, de la primele pagini aflăm că acest ducat este într-un mare impas financiar, în ciuda izvoarelor sale minerale și a pădurilor, care împreună cu palatele maiestuoase, dar îmbătrânite, aflate în posesia familiei conducătoare, ar putea aduce o invazie a turiștilor.
Dar mai există un amănunt: în acest ținut, exista o legendă din străbuni care spunea că cel care va revigora statul, că va stârni o explozie de fericire este un bărbat din familia conducătoare ”cu o singură mână”. Atunci când se naște al doilea moștenitor al tronului, fratele cel mic, Klaus Heinrich, totul pare să se adeverească, deși despre infirmitatea sa fizică, o mână care nu a crescut suficient și în care nu poate avea încredere, nu știu decât puțini apropiați și el a mascat-o destul de bine odată ce a crescut. Fratele său mai mare s-a dovedit mai bolnăvicios și i-a lăsat mare parte din atribuțiile sale în sarcina lui Klaus, care se achită cu bucurie de noile sarcini, considerând că intră în datoriile sale de moștenitor al tronului și de vlăstar regal, dar fiind în același timp prea detașat, iar manifestările sale prea reci și formalizate, asemănătoare cu altețele regale de peste tot:
”Da, îi făcea pe oameni fericiți când se arăta, atât la curte, cât și afară, pe străzi, sau după-amiaza în parcul orașului, călare sau în caleașcă; și obrajii oamenilor se colorau mai intens. Flori și ovații și toate inimile zburau spre ea, iar cei care strigau: ”Trăiască!” se refereau chiar la ei – se vedea limpede – și strigau bucuros să trăiască ei înșiși și, în clipa asta, credeau în lucruri înalte. Dar Klaus Heinrich știa bine că mama muncise ore întregi, cu grijă, la frumusețea ei, că zâmbetul și salutul ei erau numai exercițiu și intenție și că propria inimă nu bătea emoționată, câtuși de puțin, pentru nimic și pentru nimeni.” (pag. 58)
Deșteptarea sa vine atunci când se îndrăgostește, din întâmplare aproape, de fiica unui bogat american, Imma, care se mutase aici și cumpărase unul dintre castelele degradate ale Coroanei. Acest lucru îl îndeamnă să se schimbe, să caute un țel, iar acesta nu poate fi decât acela al găsirea cauzelor falimentului statului și îndreptarea acestora, adâncindu-se astfel în cărți de micro- și macro-economie. Pentru un cititor obișnuit, așa cum sunt eu, este partea cea mai frumoasă a cărții, de la momentul în care Klaus Heinrich o vede prima dată pe Imma, trecând prin toate fazele unei iubiri adevărate, cu încercări de cucerire, de curtoazie, de la trandafirii din curtea palatului, care miros a mucegai, până la primul dans împreună. Este povestea unei iubiri frumoase, dar, în plus, trecută prin mâinile unui maestru al descrierilor sentimentelor și situațiilor, care este Thomas Mann:
”M-ai învățat că a pretinde că nu suntem cu toții decât oameni înseamnă dezmăț și că nu am dreptul să sper, în adâncul sufletului, că m-aș putea comporta ca și cum lucrurile ar sta astfel și că asta este o fericire neîngăduită care trebuie să se sfârșească în mod rușinos. Dar cea de acum nu e o fericire dezmățată și neîngăduită. Este, pentru prima oară, fericirea îngăduită, plină de speranțe lăuntrice și dătătoare de fericire, doctore Überbein, fericirea în voia căreia pot să mă las cu seninătate, orice-ar mai urma…” (pag. 279)
În același timp, este un roman despre tristețe și singurătate, aceasta fiind impresia generală atunci când vorbim despre familii conducătoare, într-o vreme în care lumea se dezvolta și monarhiile din aproape toată Europa erau în curs de dezagregare. Klaus Heinrich pare a se adapta bine rigorilor și exigențelor unor altețe regale sau ducale, dar în același timp este complet neadaptat vieții normale, obișnuite, a oamenilor simpli, care îl încurajează și îl aplaudă oriunde s-ar afla. Parcursul său pare o copie, în unele momente, a celui avut de Regele Mihai, de la destinul său de a fi o parte din viață în umbra tatălui său, în calitate de moștenitor al tronului, până la cursurile liceale sau universitare, aranjate de către părinți în clase particulare (a se vedea această carte), sau cariera de militar, făcută doar de formă.
Toată această fanfaronadă oficială se practică încă, iar cei aflați în mijlocul ei nu se plâng pentru că sunt obișnuiți și nu li se mai pare deloc complicată, deși sunt la rândul lor naturali doar atunci când nu sunt în fața opiniei publice (sunt și excepții, desigur, chiar la curțile luminate). Klaus Heinrich este unul dintre cei care nu se simt încorsetați, dar întâlnirea cu Imma îi dezvăluie lipsa de naturalețe și îl îndeamnă să se schimbe. Lumea plină de reuniuni de societate, baluri, operă, vizite de binefacere înseamnă expunere gratuită doar pentru a fi văzuți, discuții protocolare cu oamenii, asta însemnând întrebări din politețe și ascultare de răspunsuri, care nu sunt băgate în seamă și dispar întotdeauna în neant. În plus, sunt discuții nesincere, adevăratele probleme nefiind niciodată spuse, pentru că nu ar avea niciun sens. Cu alte cuvinte, lumea din sferele înalte nu știe niciodată ce se întâmplă în societatea de jos, iar ”capetele luminate” (fie ei monarhi, aristocrați sau politicieni) au pierdut aproape complet legătura cu lumea reală, lumea simplă.
Poate că ”Alteță regală” este una dintre cele mai ”simple” cărți ale lui Thomas Mann, dar în același timp este o lectură foarte agreabilă, cu personaje și situații complexe, dezvăluind, pe de o parte, o frumoasă poveste de iubire, iar pe de altă parte, obiceiurile, suferințele și tentațiile de la o curte regală, accentul fiind pus pe depărtarea aristocrației de lumea obișnuită și pe singurătatea resimțită în sufletul prinților, predeterminați să judece și să se poarte conform unor cutume învechite.
