”La școală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine”, de Tudor Vișan-Miu
Editura Corint, Colecția Istorie cu blazon, București, 2016
Prefață de Filip-Lucian Iorga
Una dintre realizările importante ale lui Carol al II-lea poate fi considerată și asigurarea unei educații bune pentru fiul său, lucru care a fost însă moștenit de la predecesorii săi, dar și prin exemplele fiecărei case regale din Europa. El a avut ideea ca Mihai I, atunci Principe al României și Mare Voievod de Alba Iulia, să urmeze cursurile claselor a V-a – a XII-a într-o ”Clasă Palatină”, departe de dificultățile școlii românești, cu profesori renumiți din liceele bucureștene și nu numai, dar după o programă adaptată și foarte strictă, menită să îi îmbunătățească aptitudinile necesare pentru a deveni, în cele din urmă, rege. E drept, ceva tot i-a lipsit, și anume educația politică, Carol al II-lea ținându-l la distanță de ceea ce reprezenta politica românească și europeană a perioadei interbelice.
Povestea ”Clasei Palatine” este reconstituită acum, foarte amănunțit, de către foarte tânărul istoric Tudor Vișan-Miu, plecând atât de la informațiile existente în arhive sau interviuri, dar având și norocul intervievării a doi din ultimii supraviețuitori ai clasei regale, respectiv cu Radion Chiaburu și Lascăr Zamfirescu. Ideea Clasei Palatine a aparținut în întregime lui Carol al II-lea, care a ales structura, colegii sau profesorii, pe care apoi i-a modificat de mai multe ori, a participat personal la unele din lecții, pentru a observa problemele și a aduce unele ajustări. Chiar dacă primii elevi aleși au fost în majoritate bucureșteni, cu timpul ideea de bază a fost aceea a diversității (sociale sau etnice), astfel încât elevii, toți foarte buni, să asigure o reprezentare cât mai largă a României, elevii provenind din Muntenia, Ardeal, Bucovina sau Basarabia, ei fiind români, sași sau secui, fii de juriști, avocați, țărani sau muncitori. Sau, cum spunea Diana Mandache, amintită de autorul cărții, clasa a constituit o ”capsulă a societății românești”:
”La deschiderea ei, clasa îi reunea pe Principele Moștenitor, pe Dan Cernovodeanu, fiu de ofițer (n. 10 octombrie 1921), Ion Dinulescu, fiu de ceferist (n. 16 martie 1922), Mircea Ioanițiu, fiu de editor (n. 27 septembrie 1921), Tănase Mărgelatu, fiu de factor poștal (n. 4 aprilie 1920), Ștefan Popescu, fiu de avocat (n. 13 august 1921) și Dan Mavrus, fiu de jurist (n. 5 august 1922). Elevii aleși erau bucureșteni, cu excepția lui Tănase Mărgelatu, născut în comuna Crevedia Mare din județul Ilfov, și a lui Dan Cernovodeanu care, asemenea Principelui Mihai, era prahovean, cei doi fiind născuți la Ploiești, respectiv, Sinaia.” (pag. 27-28)
Cursurile s-au desfășurat la București și la Sinaia, în funcție de anotimp, iar principele Mihai s-a integrat perfect în această atmosferă școlară, devenind un prieten apropiat pentru colegi și participând cu trup și suflet la toate activitățile lor, școlare sau extra-școlare. Pe lângă lecțiile de teorie pură (ținute de profesori cunoscuți în epocă, dar și peste ani, precum Alexandru Mumuianu, Nicolae Iorga, Perpessicius etc.), elevii au fost îndemnați ca, la fiecare sfârșit de an școlar, să participe la lecții de sinteză, care se desfășurau undeva prin țară, la Sinaia, Giurgiu, Turtucaia sau Țara Hațegului, unde lecțiile teoretice trebuiau transpuse în practică, informațiile trebuiau coroborate cu cele căpătate pe teren, urmând ca la finalul zilei, elevii să redea ceea ce au învățat pe parcursul zilei. Regele chiar spune, mai târziu: ”Făceam geografie, istorie la fața locului… Era foarte instructiv.”
Se spune că viitorul rege nu era deloc favorizat. Astfel, la finalul primului an, el nu a fost pe primul loc al clasei, ci pe cel de-al doilea. Cu toate acestea, el era întrebat aproape mereu primul despre un lucru sau un altul, iar progresele la învățătură erau cele mai importante în cazul său, programa școlară fiind alcătuită în jurul materiilor care formau baza educației pentru un viitor rege, accentul punându-se pe limba română vorbită corect, pe istoria, geografia și literatura patriei, pe limbile străine necesare diplomației epocii, precum germana și franceza. Totuși, era o clasă normală, în care elevii se aliau împotriva profesorilor, în care joaca și tânjala se împleteau de minune. Iată ce spune directorul școlii de la un anumit moment, Preda Fundățeanu:
”Conduita. Lasă de dorit. Elevii nu se pregătesc înainte de sosirea profesorilor din pauză, după care timp de 5’ după intrarea profesorilor se naște în clasă o agitație și o nerânduială care împiedică începerea lecțiilor […] În timp ce profesorul vorbește unii elevi au urâtul obicei de a se uita înapoi sau vorbi […] În ceea ce privește atitudinea lor intelectuală se observă aceeași pasivitate din cursul inferior […] Nu se vede nicio frământare a minții care să-l însoțească pe profesor și să participe odată cu el la desfășurarea lecției. Elevii nu pun întrebări profesorului, nu comentează, nu activează cu mintea din care cauză ședințele sunt plicticoase.” (pag. 61-62)
Seriozitatea domina însă, așa cum domina și atmosfera de cazarmă pentru elevi, mulți dintre profesori (și chiar dintre materiile predate de aceștia) fiind ofițeri activi. Printre aceste momente de seriozitate, putem aminti subiectele avute de către Mihai la examenul de bacalaureat, foarte grele (dacă tot sunt acum nemulțumiți liceenii de subiectele actuale!):
”Pentru proba de limba română, au fost fixate următoarele subiecte, propuse de ”Perpessicius”: ”1) Începuturile literaturii noastre scrise; 2) Proza noastră descriptivă de la Odobescu (Pseudokinegetikos) până la M. Sadoveanu inclusiv; 3) Scriitorii ardeleni dintre 1890-1918”. (pag. 87)
Pe lângă informațiile propriu-zisă despre Clasa Palatină, autorul ne oferă și informații despre perioada premergătoare, despre monarhia din România, dar și felul în care această clasă a influențat domnia și anii din exil ai regelui Mihai I, precum și destinul cunoscut al colegilor regelui. Nu pot să nu amintesc nici fotografiile din colecții particulare, majoritatea fiind apariții în premieră în peisajul publicistic. Așadar, ”La școală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine” este o carte foarte interesantă, plină de amănunte și informații inedite despre o clasă neobișnuită, dar care l-a călit pe Mihai I pentru viitoarea domnie, dar și pentru anii lungi de exil.
