”Acedia. Jurnal de vise”, de Corin Braga
Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2014
Literatura română post-modernistă seamănă foarte mult cu cinematografia românească. E inteligentă, complexă, cu metafore bine gândite și un stil clar definit, dar imposibil de înțeles de către publicul larg. S-ar zice că de la Ion Barbu încoace, proza noastră se tot ermetizează, se tot acoperă în filosofie, apărându-se de cititorii de ocazie cu toate forțele. O inițiativă nobilă, care complică existența cititorilor de toate felurile (a se nota sarcasmul).
Un jurnal de vise pornește de la o premisă interesantă, însă Corin Braga transformă regulile într-o compoziție ciudată, înfricoșătoare uneori, dar veșnic captivantă. Un om capabil de vise lucide, imaginarul său nocturn se confundă adesea cu realitatea, un simț al morții inevitabile domină paginile pline de un fatalism copleșitor, iar depresia prin care trece (trecea?) se manifestă prin viziuni întunecate, zboruri terminate cu o cădere scurtă, amintiri din copilărie și personaje fictive doar pe jumătate. Nu știi unde se termină visul și începe trezia, simți disperarea scriitorului blocat de propria minte, simți tristețea, dezamăgirea și frica, dar ești mereu lăsat puțin să te întrebi cât vrei să mai citești. Nu te șochează ca Battle Royale, dar cu siguranță îți strică puțin ziua. E un fenomen ciudat, să citești despre demonii altora, amintindu-ți de demonii proprii. Ajungi să îți pui unele întrebări despre propria persoană pe care altfel le-ai fi ignorat sau le-ai fi ascuns într-un colț uitat al minții tale.
Visele lui sunt ciudate și te pot face să pui sub semnul întrebării sănătatea mentală a autorului, dar toți pățim la fel. Visele nu sunt logice. Sunt un amalgam de elemente reale, amestecate până își pierd substanța inițială și devin un hibrid pe care cu greu îl mai poți identifica. De aceea sunt fascinante, iar Acedia le surprinde în toată melancolia și tristețea lor. Poți scrie scenarii de film pornind de la aceste vise, însă unele au efect doar alături de altele. Se creează treptat o atmosferă care te ajută să spargi puțin zidul construit în jurul scopului acestui roman. Nu se va dărma niciodată complet, dar uneori, în unele momente luminate, poți vedea în depărtare ideea de bază și simți că poți înțelege ceea ce citești, nu ca martor, ci ca luptător în primele rânduri.
Un lucru m-a surprins cu adevărat în această carte: viziunea asupra morții. Am citit multe, care de care mai logice sau mai dubioase, însă Braga a descoperit (sau interpretat) un aspect al trecerii sufletului la care nu m-aș fi gândit: că e o trecere care te ia prin surprindere.
”Te aștepți ca moartea să fie multe lucruri: să intri într-un nimic negru sau să te vezi de afară, să plutești deasupra clădirilor, să te îndrepți spre o sferă de lumină, să întâlnești alți morți, etc. Dar când ți se întâmplă, nu mai știi unde ești, nu reușești să înțelegi că asta, chiar starea asta tulbure, neclară, delirantă, chiar percepțiile astea flasce, de vis, sunt noua ta stare, conștiința ta de mort. Și fiindcă nu ajungi să-ți confirmi: Asta e moartea!, rămâi prizonierul unei atmosfere disociate, în care nu poți face nimic fiindcă nu îți închipui că despre tine e vorba și nu simți nevoia de a lua decizii.” (pag. 148)
Am citit această carte încercând tot timpul să îl înțeleg. Să îl înțeleg ca om, ca participant al propriilor vise, ca personaj, ca autor. Am trăit până la ultima pagină frustrarea omului de știință care nu își poate explica de ce un fenomen se petrece cum se petrece. Nefiind un roman de ficțiune, neavând momente ale subiectului, fiind atât de imprevizibil, nu poți citi Acedia ca pe o carte obișnuită, fiindcă nu e. E un experiment în literatura biografică, un experiment bizar și incredibil și de neuitat. E o carte grea și trebuie lăsată să câștige un loc în conștiința cititorului. Trebuie citită încet, cu toate metaforele și schimbările de ritm și întunericul care începe să te apese tot mai tare. Te atașezi cumva, într-un mod ciudat, de Ruxandra și de prietenii lui, de familia lui, chiar dacă nu-i cunoști și nici nu afli multe despre ei, fiindcă sunt și ei prinși în vise, sunt și ei martori sau chiar participanți în labirinturile lui. Fiind un experiment, și relația cu cititorul este experimentală, nu știi el unde se plasează față de tine și tu față de el.
Tot nu am înțeles Acedia. Și de asta trebuie citită. Fiindcă, la fel ca în viață, unele lucruri, povești sau oameni, nu trebuie înțeleși. Doar cunoscuți.
