7000 de zile în Siberia, de Karlo Stajner (I)

”7000 jours en Siberie”, de Karlo Stajner – 7000 de zile în Siberia

Club Express, Editions Gallimard, Paris, 1971

Odiseea lui Karlo Stajner (Karl Steiner) în universul concentraţionar sovietic rămâne una dintre cele mai ample ale unui străin în Gulagul stalinist şi, în mod sigur, una dintre cele mai mari ca durată, petrecută de cineva care nu numai că a îndurat-o, dar a mai şi descris-o. Destinul lui Stajner este tipic pentru procesul prin care au trecut atât de mulţi militanţi utopici şi naivi comunisti, parcurgerea întregului traseu fiind deplină şi în cazul lui. Născut la începutul secolului trecut la Viena, a aderat la mişcarea comunistă după Primul Razboi Mondial, specializarea sa fiind tipografia, care în acea perioada deţinea un rol important în propagarea ideilor politice într-un univers în care nu exista televiziunea. Având în vedere caracterul subversiv şi destabilizator al mişcării comuniste dirijate de Moscova prin Komintern, nu e de mirare că şi Stajner a cunoscut pentru perioada scurte de timp închisorile burgheze de la Viena, Paris sau Zagreb pe care va avea destul timp să le compare cu Administraţia Centrală a Lagărelor (GULAG).

Distingându-se în lupta proletariatului internaţional, Stajner a fost promovat şi chemat la Moscova în 1932 pentru a prelua conducerea tipografiei centrale a Cominternului. După patru ani de viaţă plăcută şi fericită, în care şi-a întâlnit şi tânăra soţie rusoaică, în această funcţie de mare răspundere, inevitabil, a fost arestat în 1936 în contexul Marii Terori declanşate de Stalin. În dimineaţa de 4 noiembrie 1936 a fost sculat din somn la ora 3 fără un sfert şi ridicat de NKVD care l-a acuzat că ar fi aparţinut unei organizaţii contrarevoluţionare care l-ar fi asasinat pe Kirov, fiind acuzat că ar fi şi agent al Gestapo. Stajner a reacţionat la fel cum au făcut-o mulţi alţii, surânzând cu superioritate şi replicând „sigur este o eroare.”

La primul interogatoriu i s-a întins o hârtie, cerându-i-se să o semneze. Probabil că încăpăţânarea şi refuzul de a admite aceste enormităţi i-au salvat viaţa, căci alţii, chiar şi după interogatorii dure, iscalind declaraţiile puse în faţă de NKVD care-i amăgea, îşi semnau propria sentinţă la moarte, având în vedere rapiditatea cu care se dădeau pe banda rulantă  sentinţele şi, mai ales, se puneau în practică. Din acest punct destinul său a fost cu totul altul, el petrecând nu mai puţin de două decenii în infernul concentraţionar sovietic, până în anul morţii lui Stalin, 1953, direct in GULAG, dar şi alţi trei ani de deportare. Această experienţă avea să constituie materia primă a scrierii cartii „7000 de zile în Siberia”[1], un titlu parţial adevărat, căci Stajner nu a trăit toată aceasta perioadă numai în Siberia, el cunoscând şi sâmburele Gulagului, arhipelagul Soloveţki în perioada 1936-39.

Motivaţia scrierii cărţii este clară, ca în foarte multe alte cazuri asemănatoare (dacă nu toate): o obligaţie faţă de conştiinţa sa, dar şi a sutelor de camarazi căzuţi. „În puşcăriile NKVD, în deşertul îngheţat al Mareului Nord, oriunde suferinţa mea a depăşit limitele a ceea ce este suportabil, o hotărâre nu m-a părăsit niciodată: să supravieţuiesc pentru a povesti lumii şi prietenilor mei din Partid teribila mea experienţa.” Stajner a cunoscut şi supravieţuit unui număr impresionant de închisori şi lagăre[2]. Trece prin  Lubianka, Butirki de lângă Moscova, unde a fost băgat într-o celulă concepută pentru 80 de deţinuţi, dar în care se aflau înghesuiţi, claie peste grămadă, între 200 şi 260 de oameni, Lefortovo unde a petrecut două săptămâni un „veritabil infern, în fiecare noapte se auzeau ţipete teribile.” Aici a descoperit filosofia reducţionistă a NKVD „daca eşti arestat înseamnă că deja eşti vinovat. Acesta este principiul fundamental al NKVD. Judecata nu este decât o formalitate menită a oferi cetăţenilor iluzia că trăiesc într-un stat fondat pe justiţie.”[3]

Judecarea şi pronunţarea sentinţei sale a durat mai puţin de douăzeci de minute care l-au costat o sentinţă de 10 ani. În drumul către Gulagul propriu-zis, a ajuns în închisorea de tranzit de la Vladimir unde-i era foame înconstinuu „Primeam o raţie de 500 de grame de pâine pe zi. Dimineaţa puţin ceai iar la prânz şi seara un fel de supă.” Descoperirea infernului concentrationar este treptată, în funcţie de cercurile iadului coborâte. Este trimis în arhipelagul Soloveţki din Marea Albă. Aici remarcă faptul că primirea unei scrisori era lucru extrem de rar în primul rând pentru că rudelor şi familiilor le era frica să arate că (mai) păstrează  legătura cu un duşman al poporului. Şi cele care ajungeau aduceau de regulă veşti proaste (decese, arestari etc.) La Soloveţki află de moartea copilului cu care soţia sa era însărcinată în momentul arestării sale şi pe care autorul nu l-a văzut deloc.

În ajunul declansării Războiului de Iarna între expansionista URSS şi firava Finlandă, având în vedere amplasarea lagarelor în apropierea viitorului teatru de operaţiuni, s-a decis evacuarea elementelor contrarevolutionare. În 1939, toţi deţinuţii au fost imbarcati pe o navă cu destinaţia Nordul Îngheţat, către ansamblul de la Norilsk unde autorul a rămas până în 1949. Stajner a descris şi călătoria în Oceanul Îngheţat. La Murmansk au fost îmbarcaţi şi trei sute de condamnaţi de drept comun. Imediat au început furturile şi crimele. Până să ajungă în portul Dudinka, amplasat la vărsarea fluviului Enisei în Oceanul Artic, deja 150 de deţinuţi murisera. Gradul cel mai inalt al chinului, ordialului din intreaga sa perioada de detentie, a atins-o la Norilsk unde a fost afectat unor munci foarte grele care ucideau. A muncit la calea ferată care trebuia să lege portul Dudinka de Norilsk (căra nisip cu roaba timp de 11 ore pe zi, o echipa căreia i se afecta o roabă, fiind obligată să îndeplinească norma de 12 mc pe zi). Dacă reuşeau, primeau 700 grame de pâine, un litru de supă dimineaţa şi seara şi, de trei ori pe săptămâna 200 grame de peste sarat, o data pe luna 700 grame de zahăr. Acest regim alimentar era caracteristic perioadei de dinainte de 22 iunie 1941! Însă având în vedere că aproape toţi deţinuţii erau deja slăbiţi şi bolnavi, nu aveau cum să care 12 mc de pietriş, nici în trei! În plus, foarte mulţi dintre deţinuţii din 36-37 [4]erau citadini, cadre ale Partidului care nu erau obisnuite cu munca fizică.

Este trimis într-un detaşament care trebuia să descarce minereu de cositor noaptea, norma fiind de asemenea uriaşă, imposibil de îndeplinit. Cum Norilsk era aproape un turn Babel, autorul a întâlnit tot felul de naţionalităţi, el legând prietenii mai degrabă cu cei care vorbeau limba germană, atât din Austria natală, Germania, comunişti care fugieră de Hitler[5] sau etnici germani, cetăţeni sovietici de pe Volga. A întâlnit şi un convoi de 6.000 de militari sovietici care căzuseră prizonieri la finlandezi în 1939-40 şi care, după ce războiul s-a încheiat, în prima lui fază, în 1940, fuseseră eliberaţi de finlandezi dar încolonaţi şi trimişi direct în Norilsk de către Stalin. Aceştia iniţial credeau că se află într-un cantonament de refacere, de aceea nu adresau nici un cuvant elementelor contrarevoluţionare care populau din plin lagărele. Militarii sovietici şi-au dat seama despre ce este vorba numai când au primit sentinţe de 5, 8 sau 10 ani de Gulag pentru „atitudine nedemnă în faţa duşmanului” La Norilsk au fos trimişi şi ofiţerii micilor armate baltice după ocuparea lor de URSS în 1940, mulţi dintre ei asasinaţi. A doua zi de la începerea războiului ratiile au fost drastic diminuate (nu se mai acorda deloc zahar).