”Wonderland: cum a creat jocul lumea modernă”, de Steven Johnson
Editura Publica, colecția Co-lecția de știință, București, 2017
Traducere din engleză și note de Dan Crăciun
”Uneori, lumea este schimbată de niște figuri eroice, care își propun să reinventeze o industrie și să facă avere în acest fel. Dar, alteori, lumea este schimbată doar alergând după o minge care țopăie.” (pag. 258)
Până la citirea acestei cărți, nu mi-am dat seama că multe dintre invențiile și realizările umane din ultimele secole sau milenii au pornit din joacă sau din pură întâmplare. Și, mai ales, că multe dintre acestea au influențat decisiv dezvoltarea societății umane și apariția revoluției industriale, inconștient, dar și fără ca noi, oamenii care citesc și sunt interesați de astfel de subiecte, să o știm. Volumul lui Steven Johnson este o carte dinamică, plină de informații, instructivă, ce pune accentul nu numai pe joc, ci și pe lucruri aparent serioase (moda așa pare, ca un exemplu), dar care s-au născut tot din joacă, pentru că, nu-i așa?, invenția și lucrurile făcute fără prea multă tragere de inimă nu sunt decât parțial serioase.
Și pentru că o astfel de carte este greu de povestit și mai ușor de citit și de aprofundat, am ales să vă aduc aici câteva dintre informațiile prezentate de Steven Johnson, unele inedite, altele pe care probabil unii dintre voi le cunosc. Consider că este important să rămânem de multe ori copii, tocmai pentru a reuși să inventăm lucruri faine și folositoare, să ne jucăm cu obiectele din jur, la fel cum un copil creează lucruri involuntar, jucându-se cu ceea ce găsește în jur:
1. Apariția modei odată cu magazinele elegante din Londra (începutul sec. 18) și respingerea acesteia de către Daniel Defoe.
La începutul anilor 1970, la Londra, au apărut primele magazine care urmau să definească moda, respectiv magazine cu pânzeturi, bijuterii sau mobilier, cu vitrină. Vitrina a schimbat totul, pentru că până atunci magazinele erau cenușii, iar aceste vitrine de sticlă, apărute neașteptat și din joacă, au schimbat percepția cumpărătorilor și a născut o nouă categorie socială: cea a pasionaților de shopping. Obiceiul a prins la public și nu s-a schimbat fundamental în următoarele secole. Cu toate acestea, au existat mulți oameni importanți care au respins noua ”modă”, precum abatele Prevost și Daniel Defoe. Ultimul scria în 1727:
”Există un obicei modern și cu totul necunoscut strămoșilor… care îi face pe comercianți să investească două treimi din averea lor în decorarea magazinelor… în picturi și aurărie, în rafturi, obloane, cufere, uși de sticlă, canaturi fine și alte asemenea. Primul lucru care se deduce din această stare de lucruri este cu necesitate că în această epocă trebuie să existe mai mulți proști decât în vremurile de dinainte: fiindcă, neîndoielnic, numai proștii pot fi păcăliți de spectacole și prețuri exagerate.” (pag. 36-37)
2. Cea mai importantă invenție a erei digitale nu este computerul, ci tastatura.
Pentru cei care lucrăm la birou, Steven Johnson spune că interacționăm mai mult cu tasatatura decât cu oricare altă invenție, inclusiv cu automobilul. Dar este lăsată de prea multe ori în umbră de obiectul la care este legată și anume calculatorul, laptopul etc. ”Dar ideea de a folosi buricul degetelor ca să generăm limbaj – cu taste individual asociate cu literele alfabetului – a fost o invenție formidabilă; fără ea, revoluția digitală ar fi fost în cel mai bun caz semnificativ întârziată.” Fără un astfel de instrument, ar fi mult mai greu să comunicăm cu dispozitivul, aproape imposibil, pentru că nu pot face un calculator să realizeze un anumit lucru fără să existe un mecanism de dactilografiere, de programare compatibil.
3. Vanilia a fost adusă în Statele Unite de Thomas Jefferson.
Inițial, vanilia era doar un ingredient care îmbunătățește aroma ciocolatei sau cel puțin așa s-a făcut ea cunoscută în Europa. Povestea ajungerii acestui ”condiment” în America este următoarea: după ceva ani petrecuți în Europa, mai ales la Paris, Thomas Jefferson, viitor președinte al tinerei SUA, s-a întors acasă cu o rețetă de înghețată de vanilie, scrisă de mână. În volumul despre care vorbim, aflăm că, în 1791, Jefferson a trimis o notă emisarului de la Paris, cerând mai multe boabe de vanilie și ceva lăzi cu vinuri de Bordeaux, pentru a fi trimise la el acasă:
”Valetul meu îmi spune că a căutat vanilie în tot orașul și că nimeni nu auzise de ea. Trebuie să vă rog să îmi trimiteți un pachet de 50 de păstăi, care se pot plasa ușor într-un pachet de ziare. Costă cam 24 de scuzi batonul dacă se cumpără la bucată.” (pag. 154-156)
4. Nașterea jocului Monopoly.
Așa este că nu ați auzit de Lizzie Magie? Desigur, mai nimeni nu a auzit, deși de la ea a plecat unul dintre cele mai jucate jocuri de societate din toate timpurile, Monopoly. Cum a fost? O persoană controversată, ea a schițat proiectul unui joc pe care l-a numit Landlord’s Game – Jocul latifundiarului, care a devenit, ani mai târziu, actualul joc Monopoly. Interesant este că versiunea ei avea două modalități de joc, una care însemna acumularea de averi cât mai mari, ceea ce a rămas și în jocul de azi, și alta în care scopul jocului era egalitatea și împărțirea averii cât mai echitabil între jucători. Obiectivul final era să-i înveți pe copii cum funcționa capitalismul, cu bune și rele. Jocul nu a avut imediat un succes de masă, dar în timp a circulat într-un sistem mai degrabă subteran, prin universități sau comunități religioase. Jucătorii de la Wharton School au început să-l numească ”jocul monopolului”, iar quakerii i-au adăugat nume de străzi din Atlantic City, care au devenit emblematice (deși eu joc acum o versiune ”bucureșteană”).
5. Prima cafenea din Londra a determinat apariția acestei instituții, influente și în zilele noastre.
Apariția cafenelei la Londra este controversată, dar Steven Johnson încearcă să facă un pic de lumină în această problemă. Astfel, în jurul anului 1650, după întoarcerea din Imperiul Otoman, Daniel Edwards, împreună cu valetul său sicilian, Pasqua Rosée, specialist în a face cafele, s-au gândit la oportunitatea de a face o cafenea la Londra pe modelul celor din Orient. Prima cafenea atestată la Londra a fost, așadar, în 1652, când Rosée a început să vândă cafea într-o baracă din curtea unei biserici, făcându-și publicitate cu un afiș pe care era pictat propriul chip, așa că supranumele noului local a fost ”Capul Turcului”.
A fost fain că el a scos o fițuică în care prezenta virtuțile cafelei (o băutură prea puțin cunoscută și băută în Occident) și s-a trezut că vinde șase sute de căni într-o singură zi. Apoi cafenelele au prosperat, astfel că, după zece ani, în Londra erau 83 de cafenele, toate servind numai bărbați. Ca urmare, femeile au protestat, au făcut petiții împotriva cafele, reușind să-l atragă de partea lor chiar pe regele Carol al II-lea, care a emis ”Proclamația pentru suprimarea cafenelelor”, retrasă însă după numai o săptămână. După cincizeci de ani, în Londra existau peste o mie de cafenele, cele mai numeroase din lume (Amsterdam, care rivaliza cu Londra în acea perioadă, avea numai 32).
6. Ascensiunea Mont Blanc-ului.
Prima ascensiune a celui mai înalt vârf din Europa (supranumit atunci ”Muntele blestemat”) se leagă de un nume, din nou, aproape necunoscut: Horace-Bénédict de Saussure. Om de știință, el nu se gândea la cucerirea muntelui, ci la multiplele cunoștințe științifice pe care le putea dobândi ca urmare a ascensiunii. Neavând abilitățile necesare pentru a urca pe Mont Blanc, el a oferit o recompensă primului alpinist care ar ajunge acolo; prin urmare, curând, au apărut primii alpiniști care au solicitat recompensa, alpiniștii Jacques Balmat și Michel Paccard, francezii care au atins prima dată vârful.
Ce este amuzant este că, ulterior, de Saussure a urcat la rândul său Mont Blanc-ul, însoțit nu numai de instrumente științifice, ci și de numeroase alte accesorii: un pat întreg, saltele, cearșafuri, o cuvertură, o draperie verde, un cort, un scrin, o umbrelă, două redingote, două cămăși de noapte, două cravate și o pereche de papuci.
Așa cum spuneam, ne aflăm în fața unei cărți foarte instructive, care ne induce corect ideea că știința nu-i așa de complicată pe cât credem. Deci, jucați-vă, nu se știe ce veți putea descoperi:
”O aiureală, dată la o parte ca o distracție stupidă, care se dovedește a fi un fel de artefact din viitor.” (pag. 20)
