”1989. Toamna naţiunilor”, de Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pawel Ukielski
Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2013
Traducere de Vasile Moga. Prefață de Stejarel Olaru
Prima parte aici.
România
Adam Burakowski, istoricul polonez care s-a aplecat asupra României, analizează cu pertinenţă şi moderaţie, am spune noi, situaţia foarte grea în care ne aflam în anii 1980 şi, mai ales, în 1989. Îi scapă prea puţine fire din care asamblează imaginea noastră de codaşii ai sistemului, la aproape toate capitolele (atât din punct de vedere economic cât şi politic). Rămâne întrebarea dacă şi în ce măsură Ceauşescu suferea de autism politic. Chiar nu-şi dădea seama ce se întâmplă, care era tendinţa generală a ţărilor din lagarul comunist, chiar credea că poate sta pe margine şi devia cumva procesul de democratizare? Nu-şi dădea seama că tendintele politice sovietice au fost esenţiale pentru ţările satelitizate, de la Stalin la Gorbaciov? Ba da, se pare că şi-a dat seama, însă nu avea cum să renunţe la putere.
Este adevărăt că „La sfârşitul lui noiembrie 1989 Ceauşescu rămase singur” şi că „de partea dictatorului se afla pasivitatea totală a populaţiei.” La 4 decembrie s-a aflat în vizită la Moscova, la întâlnirea conducătorilor ţărilor Tratatului de la Varşovia unde a fost primit cu răceală de Gorbaciov, nici măcar nu a fost însoţit de vreun demnitar sovietic la plecare, până la aeroport. Povestea lui Tokes, reluată de Adam Burakowski, oricum ar fi evoluat el după 1989, rămâne fascinantă. Pentru istoricul polonez „greşelile săvârşite în încercarea de a pacifica mulţimea revoltată au fost atât de numeroase, încât nu pot exista decât două explicaţii: fie a fost vorba de un sabotaj intenţionat din partea şefilor forţelor de oridine din Timişoara, fie aveam de-a face cu rezultatul atâtor ani de selecţie negativă şi de promovare pe posturi de înaltă răspundere a unor rataţi laşi. Din păcate, azi nu avem o explicaţie a acestei situaţii şi probabil că nici în viitorul apropiat nu va fi găsită.” „La drept vorbind, nici nu se ştie de ce s-a dus Ceauşescu în Iran. Vizita fusese planificată încă din vara anului 1989, aşadar nu era vorba de o idee spontană. Se pare că ar fi putut s-o contramandeze fără prea mare greutate”
Scopul ar fi fost semnarea unui fantomatic plan de cooperare pe termen lung între cele două ţări. Pare evident din rememorarea evenimentelor din acel decembrie 1989 că Ceauşescu nu a avut nici un moment în vedere o părăsire demnă a nenumăratelor sale funcţii de conducere. De asemenea, este greu de explicat de ce pe data de 23 decembrie 1989 Iliescu şi Brucan au solicitat intervenţia armată a URSS. Pentru Adam Burakowski este clar (ca şi pentru noi) că „Ion Iliescu şi-a început preşedenţia având mâinile pătate de sânge nevinovat. Dacă morţii şi răniţii de până la 22 decembrie 1989 îl împovărează pe Ceauşescu, în schimb pentru fiecare victimă ulterioară (şi au fost de şase ori mai multe) răspunderea politică îi revine lui Iliescu.(…)România a fost singura ţară din Europa Centrală şi de Est în care comunismul a fost înlăturat prin forţă. În mod paradoxal, în acest fel a ajuns la putere una dintre cele mai conservatoare echipe politice din regiune.” Cert este că istoria acelor momente învolburate din România este foarte departe de a fi fost scrisă, viitorul şi poate diverse documente trebuind să ofere nenumărate răspunsuri.
Bulgaria
Jivkov a preluat puterea în 1956 completând spectrul dinozaurilor comunişti din lagar. S-a străduit să fie perceput ca cel mai fidel aliat al URSS, se spunea că Jivkov era mai legat de idealurile sovietice chiar decât unii din liderii sovietici! Criza economică ce a afectat toate statele comuniste în anii 80 a ajuns şi în Bulgaria. În 1989 autorităţile de la Sofia contractasera o datorie mare având în vedere resursele, populaţia şi economia ţarii de 10 miliarde de dolari. Economia bulgară primea, ce-i drept, subsidii masive de la Moscova (petrol şi gaze la preţuri minime pe care uneori bulgarii doar le vindeau la preţul pieţei obţinând un profit facil) iar când nu le-au mai primit, automat economia a intrat în fibrilaţii. Când sistemele comuniste se clatină, ele îşi îndreaptă atenţia asupra minorităţilor naţionale, în cazul bulgar cea turcă devenind suspecta- celebră a rămas bulgarizarea forţată a numelor şi prenumelor minorităţii turceşti.
În vara anului 1989 Jivkov a schimbat foaia şi i-a încurajat pe turci să plece în Turcia, 360.000 emigrând rapid. După căderea sistemului comunist 150.000 s-au întors. Şi Jivkov a fost pus în încurcătură de noua linie adoptată de URSS dar fiind mai inteligent, a crezut că o poate păcăli, adoptând un vag concept de reorganizare încercând să tragă de timp, crezând că până la urma Gorbaciov avea să fie anihilat cum se întâmplase cu Hruşciov. Fumigenele bulgare nu i-au păcălit pe sovietici care l-au admonestat pe Jivkov pentru încentineala cu care aplica perestroika în timpul vizitei sale la Moscova în 1987. În Bulgaria opoziţia anticomunistă era ca şi inexistentă, chiar mai slabă şi nesemnificativă decât cea din România dar aceasta până prin 1987 când ceea ce se întâmpla în Bulgaria era departe de marasmul stalinist din România lui Ceauşescu.
Oraşul Ruse a fost locul unde a început să se organizeze mişcarea disidentă, datorită poluării combinatului de la Giurgiu, la 27 sept 1987 organizându-se un protest ecologist (50 de persoane). S-a realizat şi un documentar care arată protestul, doleanţele oamenilor privind stoparea poluarii. Alte proteste au avut loc la Ruse şi în 1988, autorităţile au permis toate acestea pentru că aveau impresia că le pot manipula şi îndrepta împotriva României. După proiecţia documentarului s-a înfiinţat Comitetul Cetăţenesc de Apărare Ecologistă a Oraşului Ruse. În 1988 s-a înfiinţat Clubul de Sprijin pentru Glasnost şi Reorganizare în Bulgaria şi, în mod semnificativ, aceasta iniţiativă a unor intelectuali bulgari (81 de membri) nu a fost sugrumată în faşă, cum s-ar fi întâmplat în România. Conducerea de facto şi-a asumat-o Jelio Jelev- acest club declarându-se adeptul variantei gorbacioviste a comunismului, ceea ce punea autorităţile comuniste bulgare într-o situaţie destul de delicată. În ianuarie 1989 Preşedintele Franţei, François Mitterand a întreprins o vizită de stat în Bulgaria punând condiţia de a se putea întâlni şi cu reprezentanţi ai mişcărilor disidente (cu o lună înainte fusese în Cehoslovacia unde aplicase aceeaşi metodă, întâlnindu-se cu Havel). Un complot format din disidenţi şi, mai ales, de membri luminaţi ai Partidului Comunist Bulgar (Mladenov, fost ministru de externe al regimului) dar şi ministrul Apărării, l-au forţat pe Jivkov să renunţe chiar daca acesta nu voia cu nici un chip să plece de la putere însă nimeni nu-l mai susţinea. Premierul Atansov a propus demiterea lui Jivkv în cadrul Biroului Politic, propunere care a fost acceptat cu majoritate (nu unanimitate), Mladenov luându-i locul.[1]
Sub presiunea evenimentelor sângeroase din România care au fost urmărite cu atenţie şi în Bulgaria, partidul comunist (chiar dacă fără Jivkov) şi opoziţia au decis să organizeze la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990 o masă rotunda la care sa negocieze despărţirea de comunism. Jeliu Jelev a ajuns preşedinte al Bulgariei la 1 august 1990.
Concluzii
Trebuie să recunoaştem că unui cititor român onest îi pică foarte greu la stomac capitolul referitor la Romania (sau, RSR) scris de istoricul polonez Adam Burakowski, după celelalte capitole dedicate Poloniei, Ungariei, RDG sau Cehosolvaciei şi înaintea celui consacrat Bulgariei din foarte multe motive. În primul rând Ceauşescu nu avea deloc de gând să părăsească puterea fiind un obsedat al controlului cum nici măcar conducătorii intransigenţi din alte ţări din lagăr precum Huşak, Honecker sau Jivkov nu erau. Aceştia din urmă, de esenţă stalinistă, aveau măcar un minim simţ al realităţii în ciuda faptului că nu le convenea deloc părăsirea puterii (lăsam la o parte cultul personalităţii lui Ceauşescu, care era neegalat de niciunul din ceilalţi satrapi locali). În al doilea rând, este evidentă inexistanţa oricărei opoziţii organizate atât în societate cât şi în rândurile nomenklaturii de partid. Şi din acest punct de vedere România stătea cel mai prost din întregul lagăr comunist din Estul Europei.
Lista celor 6 stalinişti „reformatori” este ultima treaptă a neputinţei unei societăţi atomizate, mutilate în cel mai intim ţesut societal. Nu a avut nici un moment de gand sa se dea la o parte. Un obsedat de putere cum nu mai era de regasit in fostul lagar, indiferent cat de intransigenti erau (si Honecker si Husak au avut macar un simt al realitatii istorice chiar daca nu le convenea). In al doilea rand, inexistenta unei minime opozitii atat in afara PCR (nici o asociatie, platforma, Charta, nimic-nimic viabil) dar si in interiorul PCR. Scrisorea celor 6 „neo-stalinisti reformatori” cred ca este ultima treapta a neputintei unei societati distruse.In al treilea rand, haosul deNu este analizată Albania, având în vedere izolarea sa şi faptul că părăsise Pactul de la Varşovia, apropiindu-se de R.P. Chineza şi de modelul maoist. Nu în ultimul rând, haosul care a urmat lunii decembrie 1989 (în special anul 1990) rămâne o altă pată neagră a tranziţei româneşti către o societate deschisă, pluralistă. De altfel, nu trebuie să fim naivi, racilele acelor vremuri ne influenţează direct sistemul politic şi societatea în ansamblu, de aceea orice implicare civică în susţinearea unei cauze (aproape indiferent de cauză!) trebuie salutată şi încurajată, fiind preferabilă adormirii.
O notă comună tuturor ţarilor care au făcut parte din Pactul de la Varşovia (şi nu numai căci acest fenomen suntem siguri, se poate întâlni şi în Iugoslavia sau Albania) este nostalgia. Autorii fac referiri ample la acest aspect în fiecare capitol, ea fiind o caracteristică general umană. Evident, nostalgia se agaţă de diverse aspecte a acelei vieti şi îşi are explicaţia atât în penuria pe care sistemul economic comunist o provoacă oriunde este aplicat (într-o măsură mai mare sau mai mica- însă cu cât este aplicat mai strict, cu atât sunt mai mari şansele apariţiei şi menţinerii ei) cat şi cu nostalgia foştilor copii sau tineri din acea perioadă, o tendinţă inevitabilă. Acest fenomen se manifestă prin re-apariţia unor obiecte cult, a unor produse, a unor cântece, formaţii, seriale şi filme artistice în care se interpretează acest trecut problematic (şi la acest capitol noua cinematografie românească excelează) care au fost reluate de televiziuni etc.
O altă tematică analizată în toate aceste capitole o reprezinta procesul de de-comunizare şi de lustraţie, şi măsura în care el a fost aplicat sau a afectat societăţile respective (poloneza, ceh, slovaca, ungara, est-germana, romaneasca sau bulgara). În acest punct România se pare că nu sta atât de rău, exitând un interes mare din partea societăţii, menţinut şi de GDS şi Revista 22. O altă notă comună ţărilor surori: îndatorarea masivă. Rămâne de analizat daca oferirea cu largheţe de împrumuturi de către ţările occidentale nu cumva a reprezentat o armă cu două tăişuri, o capcana în care acestea au căzut cu multă uşurintă şi care a contribuit la şubrezirea lor economică, punând o presiune suplimentară pe care nu au ştiut pur şi simplu să o gestioneze. Pentru că sistemele economice planificate chiar dacă aveau bani pentru investiţii noi, nu le integrau într-un organsim economic sănătos şi viabil. Ca şi cum ai face transfuzii de sânge proaspăt dar ficatul sau inima sunt pe moarte!
Chiar dacă unele ţări au făcut eforturi pentru a ieşi din acest cerc vicios (precum Romania şi într-o anumită măsură şi Bulgaria) rezultatul a fost degradarea alarmantă a nivelului de viaţă a oamenilor care a dus la un deranj şi mai mare. Iar după 1989 chiar şi ţările fără datorii externe le-au facut rapid la loc. În ciuda faptului că esticii nu au mai prea acordat o mare atenţie legăturilor care odată, vrând-nevrând, îi unea odinioara, preferând să-şi exercite în mod explicabil, întreaga suveranitate, în noul context al aderării tuturor sateliţilor ex-sovietici la Uniunea Europeană[2], moştenirea comunistă rămâne unul din aspectele comune fundamentale, pe care niciun analist, politician sau comisar occidental nu ar trebui să-l ignore pentru că, în afara moştenirii economice apăsătoare, de care fiecare ţară s-a debarasat mai repede sau mai încet, rămâne o sensibilitate deosebită, necunoscută în partea occidentala a acestei frumoase construcţii. Sensibilitate care trebuie înţeleasă, respectată, valorificată.
