”Despre unitatea intelectului – Fragmente sau tratate”, de Toma din Aquino et alii
Editura Univers Enciclopedic Gold, Ediția a II-a, București, 2012
Traducere, tabel cronologic, note și postfață de Alexander Baumgarten
Așa cum spune și titlul, cartea de față este o antologie de fragmente sau tratate, scrise de către Aristotel, Alexandru din Afrodisia, Plotin, Themistius, Averroes, Albert cel Mare, Sf. Toma din Aquino, Siger din Brabant, aduse împreună pentru a oferi suportul teoretic necesar unei bune înțelegeri a polemicii purtate la sfârșitul secolului al XIII-lea la Universitatea din Paris, în contextul ascensiunii averroismului latin și a dublei sale cenzuri de către episcopia Parisului, în anii 1270 si, respectiv, 1277. Tipărirea acestor fragmente urmărește probabil un proiect personal al profesorului universitar de filosofie medievală Alexander Baumgarten, doctorand al Universității București printr-o teză despre Problema Unului în descendență platonică. Director al Departamentului de Filosofie Premodernă şi Românească, cu competențe în filosofia antică și medievală, purtând același nume cu cel al filosofului Alexander Gottlieb Baumgarten din secolul al XVIII-lea, cunoscut pentru introducerea termenului de estetică.
Conf. dr. Alexander BAUMGARTEN este un autor prolific, cu numeroase publicații la activ. Totuși, cea mai interesantă activitate din cv-ul dumnealui mi s-a părut calitatea de coordonator colecții la diverse edituri: colecţia „Surse clasice” (editura Humanitas din Bucureşti), colecţiile „Cogito” şi „Filosofie medievală” (Editura Univers Enciclopedic din Bucureşti), și colecţia „Biblioteca Medievală” (editura Polirom din Iaşi), colecții ce susţin lărgirea studiilor şi traducerile filosofiei antice şi medievale în limba română.
Volumul de față pornește de la presupoziția teoretică că eternitatea lumii și unitatea intelectului constitue două ipostaze ale unei paradigme unice de cunoaștere și oferă cititorului textul ce stă la baza polemicii din secolul XIII-lea: cum putem gândi unicitatea și nemurirea individuală a sufletului? Dacă în 1999, autorul a publicat dosarul polemicii purtate în jurul tezei eternității lumii (Despre eternitatea lumii – Aristotel, Plotin, Augustin, Ioan Filopon, Alkindi, Avicenna, Avencebrol, Averroes, Algazel, Albert cel Mare, Toma din Aquino, Siger din Brabant, Boetius din Dacia, Henri din Gand – împreună cu cele 219 teze ale lui Siger din Brabant şi Boetius din Dacia şi ale altora, condamnate în anul 1277 de episcopul Etienne Tempier al Parisului la sfatul doctorilor în Sfânta Scriptură, antologie de filosofie medievală, ediţie bilingvă, traducere, note, tabel cronologic şi Postfaţă – Editura Iri, Bucureşti, 1999, 319 p., ed. a II, 2010, ed. a IIIa, 2012), în 2012, autorul își continuă proiectul, publicând volumul de față în ideea expunerii unei imagini cât mai clare asupra contextului istoric în care textele autorilor traduși în volum au reprezentat cele mai importante articulații la momentul discuțiilor.
Structura volumului este foarte bine gândită, mai ales pentru un profan al domeniului, cum sunt eu. Autorul începe cu prezentarea ideilor filosofice, realizarea unui tabel cronologic al evenimentelor din secolul al XIII-lea, continuând cu textele tipărite atât în limba de origine, cât și traduse în română, pentru ca la final autorul să ne ofere concluziile polemicii.
Polemica devine posibilă o dată cu acceptarea predării textelor lui Aristotel la Universitatea din Paris, în 1255. Începând cu 1263 texte traduse din Averroes și din alți autori arabi sunt donate Facultății de Arte a Universității din Paris. În același an, Albert cel Mare deschide polemica în jurul problemei unității intelectului, poziția lui față de comentariile lui Averroes fiind neutră la acel moment. Câțiva ani mai târziu, Siger din Brabant începe să îl comenteze pe Aristotel în cadrul Facultății de Arte din Paris, susținând existența unui singur intelect în toți oamenii, precum și faptul că acest lucru rezultă din textele despre suflet ale lui Aristotel. Datorită preluării integrale ale principiilor averroiste, Siger devine adversarul deschis al lui Albert cel Mare și Sf. Toma. Dominicanii parizieni nu sunt de acord și încearcă uneori să arate chiar că Siger și averroiștii latini înțeleg greșit inclusiv comentariile arabe. Pericolul preluării integrale și ad litteram a acestei tradiții era acela că, împreună cu comentariile la textele lui Aristotel, gândirea creștină ar fi trebuit să țină cont de toate principiile filosofiei averroiste, inclusiv monismul universal, conform căruia Siger susținea că există un singur intelect universal comun pentru toți oamenii, separat de materie și că acesta este numai temporar unit cu fiecare minte individuală în vederea realizării procesului Universal al gândirii.
În acest context, Episcopul Etienne Tempier al Parisului este cel care cenzurează un număr de 13 propoziții din scrierile aparținând polemicii, ca fiind contrare credinței creștine pe data de 1 Decembrie 1270 și alte 219 propoziții pe data de 7 Martie 1277, la îndemnul papei Ioan al XXI-lea. Episcopul consideră erezie și anumite idei din filosofia tomistă, dar în 1325 noul episcop al Parisului retrage condamnarea acelor teze, după ce, în 1323 Toma din Aquino fusese sanctificat de către Papa Ioan al XXII-lea.
Concluzionând, tensiunea se împarte în trei direcții:
- averroismul latin – Averroismul este un curent filozofic cu tendințe materialiste și ateiste, care își are originea în cadrul preceptelor lui Averroes – filosoful arab Ibn Rushd. Principalul reprezentant al acestui curent filozofic a fost Siger din Brabant, un aristotelician tradițional în sensul pe care îl avea termenul atunci, adică încerca să respecte și să resupereze integral tradiția aristotelică provenită din mediul arab, singura sursă autentică și inedită de texte și comentarii aristotelice accesibile în vremea respectivă.
- teologia creștină asumată de părinții dominicani (Albert cel Mare și Sf. Toma)
- tradiția franciscană (Sf. Bonaventura, magistrul secular Henri din Gand) – Sf. Bonaventura se va implica personal în cearta pariziană printr-o serie de conferințe intitulate Despre cele zece precepte (1267) și Despre cele șapte daruri ale Sfântului Spirit (1268), combătând ideea unității intelectului, a eternității lumii și a determinismului astral. Conferințele sale nu vor viza numai pe Siger din Brabant ci și pe Toma din Aquino și pe Albert cel Mare, prin respingerea idealului de recuperare a tradiției peripatetice.
Polemica continuă și după secolul al XIII-lea și deci după sanctificarea lui Toma din Aquino și a călugărului dominican Bonaventura (la un moment dat cele două catedre de teologie din cadrul Universității din Paris – dominicană și franciscană, au fost conduse de către cei doi călugări), când în 1509, Cajetanus publică la Florența un comentariu la tratatul aristotelic De anima, în care abandonează exegeza tomistă și arată că Aristotel însuși ar fi susținut nemurirea sufletului în sens colectiv și nu personal, formulând în acest sens un reproș aristotelismului.
Așadar, textul aristotelic a însemnat o paradigmă pentru doctrinele filosofice ale marilor gânditori ai secolului al XIII-lea, fără ca acest secol să prezinte o concluzie unanimă, lucru puțin probabil în cadrul unei științe precum filosofia. Concluzia autorului este semnificativă în acest sens: este posibil ca ideea unității intelectului să fi oferit culturii europene interogația asupra subiectului gânditor, sugerând faptul că distanța între o universalitate absolută și o particularitate radicală este infinită, iar gândirea își angajează propriul act etern pe acest drum. A gândi înseamnă a-l crea pe cel care gândește.
