Trei tigri trişti de Guillermo Cabrera Infante
La început de an, Curtea Veche are onoarea de a publica pentru prima oară în limba română volumul autorului cubanez Guillermo Cabrera Infante, Trei tigri trişti. Cartea, halucinantă, vie, unică în spiritul ei, prezintă o poveste asemeni unui montagne russe, fără început şi fără sfârşit, un cabaret al limbajului, în care spectacolul deconcertează, incită, exasperează căutătorul de sens.
„Umorul, jocurile de cuvinte, caracterul cinematografic şi nostalgia stăruitoare a unui oraş care, de fapt, nici nu a existat vreodată, sunt ingredientele principale ale operei lui Guillermo Cabrera Infante. Havana din povestirile, romanele si articolele sale, Havana ce rămâne vie în memoria cititorului datorează, la fel ca Dublin la Joyce, ca Trieste la Svevo sau ca Buenos Aires la Cortázar, mai mult fanteziei decât memoriei autorului ei. […] Niciun alt autor de limba spaniola, cu excepţia poate a inventatorului satului Macondo, nu a mai reuşit să creeze cu atâta forţă şi culoare o mitologie citadină, aşa cum a reuşit cubanezul Guillermo Cabrera Infante.“ (Mario Vargas Llosa)
„Trei tigri trişti este cel mai încântător/sexy/amuzant/zgomotos/inovator/evocator roman pe care oricine, chiar şi un englez, şi-ar dori să-l citească. Este o carte ca o Cuba Libre, ca un Daiquiri sau poate versiunea literară a băuturii căreia Silvestre îi spune «Mojito […] acea metaforă a Cubei. Apa, vegetaţie, zahăr (negru), rom şi răcoare artificială. Totul amestecat bine şi pus într-un pahar. Ajunge pentru sapte (milioane de) oameni.» Noroc.“
Salman Rushdie
Kathie şi hipopotamul de Mario Vargas Llosa
Mario Vargas Llosa, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, este mai puţin cunoscut pentru piesele sale de teatru, aşa că, de data aceasta, Curtea Veche doreşte să vi-l prezinte pe faimosul reprezentant al Boomului hispanoamerican în ipostaza de dramaturg.
În Kathie şi Hipopotamul, intenţia autorului a fost să scrie “o farsă, împingând personajele până la punctul irealităţii, şi nu mai departe, pntru că irealitatea totală este plictisitoare”. Personajele piesei, Kathie Kennety şi Santiago Zavala, creează împreună un roman de aventuri în care povestea prinde viaţă la modul propriu pe măsură ce ambele personaje o îmbogăţesc cu propriile vise şi speranţe.
„Dacă în Lima anilor ’50, oraşul în care am început să scriu, ar fi existat o mişcare teatrală, este foarte probabil ca, în loc de romancier, să fi devenit dramaturg. Pentru că teatrul, de pe vremea când încă purtam pantaloni scurţi şi am văzut la Teatrul Segura o punere în scenă a piesei Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller […], a fost prima mea iubire. […] Deşi mi-am dedicat viaţa altor genuri de literatură, iubirea precoce pentru teatru nu s-a stins niciodată şi a continuat să pâlpâie acolo în umbră, dând dovadă în acest sens chiar piesele cuprinse în acest volum”.
Mario Vargas Llosa
Odiseu şi Penelopa de Mario Vargas Llosa
Odiseu şi Penelopa este o adaptare a Odiseei lui Homer ce recreează principalele episoade ale acestei călătorii legendare. De-a lungul operei, Ulise îi povesteşte soţiei sale aventurile prin care a trecut în cei peste 20 de ani scurşi între momentul când a plecat pentru războiul troian până la întoarcerea sa în Itaca. În timp ce îl ascultă, Penelope se transformă în diferite personaje, precum nimfa Calipso, vrăjitoarea Circe, ciclopul Polifem sau Atena.
“Scrierea lor a fost o permanentă plăcere şi, în acelaşi timp, o lecţie de modestie şi de sinteză, căci, spre deosebire de romancier, care este atotputernic şi extrem de liber, autorul de teatru trebuie să-şi accepte condiţia de simplă piesă a unui mecanism în care actorii, regizorii, scenografii, la fel ca timpul şi mijloacele, joacă un rol principal în succesul sau eşecul spectacolului”.
Mario Vargas Llosa
Cheia de András Forgách
„Nu dintr-o întâmplare titlul acestei cărţi e Cheia. Cheia şi uşa, ca obiecte care intermediază, fac posibil accesul în spaţii interzise, care protejează, îndepărtează ori apropie, sunt motiv recurent în cele patru texte, toate plasate prin didascalii în spaţii închise. Vitellius e practic sechestrat, în măsura posibilului, de anturajul care-l îndeamnă să abdice, o camarilă ce se perindă pe uşă şi o controlează. Ospătarul bate la uşa Actriţei, o uşă neînchisă, lasată neîncuiată de ea însăşi, uşa de la apartamentul Bărbatului are o cheie, dar uşa, în sine, e hotarul dintre obsesia persecuţiei şi liniştea interioară a Femeii de serviciu. Relaţiile dintre cei doi fraţi din ultima piesă se învârt în jurul pretextului cheii, iar uşa apartamentului e un fel de capac al cutiei Pandorei, prin care intră toate nenorocirile. Dramaturgia lui András Forgách e una prin excelenţă a interstiţiilor, a între-lumilor, prin care circulă fluidele unei vieţi ce nu se ia excesiv în serios, deşi e definitiv roasă de nevoia contactului uman, a regăsirii şi salvării prin celălalt.“
Iulia Popovici
„Una din marile virtuţi ale lui András Forgách este că scrie roluri incomplete: lasă un spaţiu generos de joc pentru actori. Este în acelaşi timp scriitor şi regizor, care gândeşte în dramă şi în teatru.“
Tamás Koltai, Élet és irodalom, 18 noiembrie 2005
Semne lângă drum de Ivo Andrić
„Doamne, nu lăsa ca inima noastră să rămână pustie, ci fă – pentru că totul atârnă de voia Ta – ca întruna să dorim şi să sperăm, iar ceea ce dorim să fie bun şi temeinic, iar speranţa să nu ne fie deşartă. Fă ca obiectul dorinţelor noastre să fie mai înalt şi mai frumos decât viaţa noastră, iar noi să nu trădăm nicicând nădejdea de mai bine din pricina unor înfăptuiri efemere şi amăgitoare, care ne ascund zarea şi ne promit mincinos odihna. Fă-ne să urmăm drumul drept, cu vremelnice poticniri, dar cu tihnă şi glorie la capătul lui. Şi dă-ne înţelepciune şi curaj, de vreme ce ne dai ispite. Şi oriîncotro am merge şi am rătăci, nu îngădui ca la sfârşit să rămânem în afara atotcuprinzătoarei Tale armonii, căci asta ne dorim în fiece clipă, în fiece loc, cu fiecare părticică a fiinţei noastre.“
Ivo Andrić (1892–1975) s-a născut în oraşul Travnik din Bosnia-Herţegovina. În literatură debutează în tinereţe ca poet, iar la începutul anilor 1920 publică două cărţi de proză lirică — Nelinişti şi Ex Ponto. În perioada interbelică se face remarcat prin volume de proză scurtă şi de eseuri, iar în 1945 îi apar trei romane, elaborate în anii războiului — Podul de pe Drina, Cronică din Travnik şi Domnişoara. În acelaşi an este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia. În 1961 i se decernează premiul Nobel pentru literatură.
Scrierile i-au fost traduse şi publicate în numeroase limbi, de pe toate continentele. În limba română au apărut până în prezent primele două romane citate mai sus şi un volum de proze scurte intitulat Povestea cu elefantul vizirului, iar, în volum separat, nuvela de mai mare întindere Curtea blestemată.
Mirosul Puşcăriei de Ádám Bodor, Zsófia Balla
“Cât despre zona de graniţă, bineînţeles că nu întâmplător apare ea atât de des în scrierile mele. Oricum am lua-o, graniţa, cu împrejurimile ei, e un loc mult mai palpitant decât interiorul ţării. E o zonă fascinantă, plină de vrajă, locul unor aventuri misterioase, unde peisajul, cu toate adierile sale, e plin de tensiune. În zonele răsăritene ale Europei, aceste locuri erau împrejmuite cu garduri de sârmă ghimpată, închise cu bariere, cu pichete care se înălţau ameninţătoare peste şanţuri cu apă, unde până şi zburătoarele erau dubioase. Graniţele nu erau uşor de trecut, muritorii de rând nici nu se încumetau prin apropierea lor, iar gândirea celor care locuiau în apropiere sau chiar în zona de graniţă era determinată de o conştiinţă absurdă. Pentru că nu o dată s-a întâmplat ca graniţa să împartă în două o localitate, iar în asemenea cazuri oamenii stăteau de dimineaţa până seara cu ochii aţintiţi la o ţară străină”.
Bodor Ádám s-a născut la 22 februarie 1936 în Cluj. După terminarea liceului, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru complot împotriva statului. A început să publice în 1965, iar din 1969 a devenit liber‑profesionist. În 1982 a emigrat în Ungaria, unde a fost redactor-şef la editura Magvetõ din Budapesta. Sinistra körzet (Zona Sinistra, 1992) a fost tradusă în 16 limbi, iar în 2004 criticii spanioli au declarat-o cartea străină a anului. Balla Zsófia, poetă, scriitoare şi jurnalistă, s-a născut la Cluj la 15 ianuarie 1949, unde a absolvit Academia de Muzică. Din 1993 trăieşte la Budapesta.
1 comment