Librăria Sophia vă invită la o seară de amintiri
împreună cu actorul
Dan Puric
vineri, 2 decembrie 2011, ora 12.00
„Mama a fost medic. Dar ce medic! Medici sunt mulţi pe acest pământ. Ei bine, mama era chiar mirarea medicinei însăşi! Da! Pentru că mama era singura doctoriţă din lume care se lăsa consultată de pacienţi. Iar lucrul acesta îl mărturisea cu un şarm deosebit.
(…)
Un medic vede multe în viaţa lui, căci pacienţii sunt, dincolo de cazurile de boală, nu de puţine ori şi personaje. Ei bine, mama vedea mai întâi personajul şi apoi boala. Dar parcă la mama fiecare pacient venea înadins cu povestea lui, ca să i-o spună. Parcă fiecare n-ar fi suferit de o boală anume ci de o întâmplare anume. Iar de aici aveam sentimentul că de fapt mama nu se întorcea niciodată de la serviciu, ci dintr-o lume fantastică, plină nu de boli ci de destine imprevizibile.
(…)
Cabinetul de consultaţii al mamei era o scenă unde totul lua dimensiuni şi răsturnări imprevizibile. La temperatura aia înaltă nu se mai ştia cine este pacientul şi cine medicul. Toată obiectivitatea ştiinţei şi detaşarea necesară profesiei se topeau în sufletul ei, dând loc unor trăiri şi împliniri sufleteşti în care medicamentul cel mai bun până la urmă era umorul, candoarea şi sensibilitatea unei naivităţi nepereche.
Cazuistica medicală era excedată de cea de viaţă. Iar mama se implica atât de mult în viaţă încât uita de medicină. La cabinetul ei, pacienţii erau pretextul, căci cea care se perinda prin faţa ei era de fapt viaţa. Iar mama nu făcea nici o concesie, o consulta.
(…)
De fapt mama nu trata bolnavii, la trata însăţi viaţa lor! O trata de la caz la caz (…) Le trata vieţile triste, dezamăgite, cu propria-i viaţă.”
(…)
Un medic vede multe în viaţa lui, căci pacienţii sunt, dincolo de cazurile de boală, nu de puţine ori şi personaje. Ei bine, mama vedea mai întâi personajul şi apoi boala. Dar parcă la mama fiecare pacient venea înadins cu povestea lui, ca să i-o spună. Parcă fiecare n-ar fi suferit de o boală anume ci de o întâmplare anume. Iar de aici aveam sentimentul că de fapt mama nu se întorcea niciodată de la serviciu, ci dintr-o lume fantastică, plină nu de boli ci de destine imprevizibile.
(…)
Cabinetul de consultaţii al mamei era o scenă unde totul lua dimensiuni şi răsturnări imprevizibile. La temperatura aia înaltă nu se mai ştia cine este pacientul şi cine medicul. Toată obiectivitatea ştiinţei şi detaşarea necesară profesiei se topeau în sufletul ei, dând loc unor trăiri şi împliniri sufleteşti în care medicamentul cel mai bun până la urmă era umorul, candoarea şi sensibilitatea unei naivităţi nepereche.
Cazuistica medicală era excedată de cea de viaţă. Iar mama se implica atât de mult în viaţă încât uita de medicină. La cabinetul ei, pacienţii erau pretextul, căci cea care se perinda prin faţa ei era de fapt viaţa. Iar mama nu făcea nici o concesie, o consulta.
(…)
De fapt mama nu trata bolnavii, la trata însăţi viaţa lor! O trata de la caz la caz (…) Le trata vieţile triste, dezamăgite, cu propria-i viaţă.”
3 comments
Bai c… (dan puric),cum se cheama cartea? Fii demn! sau Fi demn! De ce nu-ti vezi tu de actoria ta? Fi demn domnul puric (nume predestinat)
(Comentariu moderat)
nene, esti varza! du-te si te culca!
Conjunctivul prezent (adică ăla care începe cu “să…”). Se formează de la FI-, ăla cu un singur i, numai că acum e variabil, că i se adaugă diverse terminaţii. Iar la persoana a II-a devine să FII, cu doi i (ca în Să fii acasă la nouă jumate, că dacă nu, nu mai pupi discotecă o lună. Sau club, mă rog. Pe vremea mea le zicea discoteci.)
eu să FIU (FI+U)
tu să FII (FI+I)
el/ea să FIE (FI+E)
noi să FIM (FI+M)
voi să FIŢI (FI+ŢI)
ei/ele să FIE (FI+E)
Conjugarea lui a fi
Regula 1 şi singura:
Se scrie FII, cu doi i, numa’ la:
– imperativ afirmativ: Fii cuminte!
– conjunctiv prezent, forma afirmativă şi forma negativă: Vreau să fii cuminte. Vreau să nu fii obraznic.