Muzica este o lege morală. Ea dă suflet Universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos. (Platon)
Demult, în urmă cu 20 de ani, am fost un omuleț care a învățat să citească, iar mai apoi să cânte la pian. Anii au trecut, iar muzicile și cărțile s-au dovedit a-mi fi prieteni de nădejde, deschizându-mi neîncetat porți spre o lume a frumosului, presărată cu vise și visuri care aveau să își afle răspunsuri nebănuite în realitatea cotidiană, când liceanul și studentul de mai târziu nici nu prindea bine de veste.
În această ambianță, clasamentul de față își propune să reunească cinci apariții literare puternic individualizate în plan cultural şi stilistic, dar care tind să demonstreze o paradigmă : dincolo de o serie de date pur temporale, istoria muzicii ne pune înainte destine ale unor compozitori și interpreți, pe care literatura tinde adesea să ni le înfățișeze sub forma unor biografii romanțate sau chiar a unor pure ficțiuni. Prin intermediul lor, muzicienii, deveniți personaje, se transformă, în același timp, în veritabili mentori ai omenirii. Fără îndoială, ei întregesc panoplia personalităților culturii universale care au contribuit, într-o mai mică sau mai mare măsură, la transformarea vieții dintr-un parcurs sinuos într-o cale străjuită de Frumos.
5. Călătoriile inițiatice ale unei pianiste: „Lecții aparte”, de Hélène Grimaud, Editura Polirom, 2015
Într-un univers cotidian tumultuos, un artist îşi propune să îşi găsească echilibrul, fie şi prin intermediul unor relatări desprinse adesea din sfera fantasticului, pe care o minte pe deplin ancorată în haos cu greu le-ar putea imagina. După debutul în lumea literară cu romanul Întoarcere la Salem, ale cărui idei sugerează că „lumea, fauna şi flora împreună compun o simfonie nicidecum improvizată, ci acordată, ca şi cum o partitură cosmică ar regiza armonia generală, Hélène Grimaud propune o nouă poveste cu evadări în lumi pline de mister.
Astfel, romanul Lecţii aparte se concentrează pe o călătorie în Italia, „pornind pe urmele lui Liszt, a cărui viață te face să crezi în poveşti cu zâne, în justiție imanentă, în răsplătirea unui destin genial şi a unei opere strălucitoare”. Pătrundem, treptat, în atmosfera unei întâlniri revelatoare dintre pianistă şi un profesor necunoscut, care îi reaminteşte că „noi înşine suntem muzica pe care destinul ne-o recită”, dar şi că „prin muzică şi pătrunzând muzica întrevede sufletul minunățiile aflate dincolo de moment”. Prin aceasta, perioada petrecută la Assisi pare că este dedicată unei meditații asupra cântului permanent al naturii şi al timpului:
Am venit la Assisi să nu las timpul să-mi mai scape, să-mi prefac mâinile într-o cochilie şi să-l împiedic să se mai scurgă prosteşte (…) Graţie muzicii, în care n-ai cum să pătrunzi decât prin clipă. Experienţa pe care o propune ea stă tocmai în a îmbrăţişa în clipă nesfârşitul, deplinătatea, infinitul din care ţâşnesc bogăţii nemaivăzute (p.77).
Noi experiențe au loc la Como şi Veneția, oraş aflat sub umbra lui Thomas Mann şi Gustav Mahler, dar şi locul unde „muzica pătrunsese în pictură, iar pictura se unise cu timpul din sufletele oamenilor, cu durata noastră interioară”. Lecțiile acestui oraş, în care lectura se dezvăluie în existența pianistei ca formă de atingere a sublimului, şi ca ipostază a înstrăinării, sunt întruchipate de întâlnirile pianistei cu un tânăr necunoscut şi pesimist, iar dialogurile dintre Dialogurile tind să se concentreze asupra legăturii dintre dragoste şi artă, care, în viziunea pianistei, „vorbeşte pe limba inimii”, „preschimbă inteligența în iubire intuitivă” şi lasă loc unei stări de linişte:
În sfârşit, am fost aşa cum nu mai fusesem de mult. Am fost numai eu şi pianul, fără nici o altă presiune, fără nici o altă miză în afara plăcerii de a cânta (…). Pentru mine. Doar pentru mine. Numai pentru plăcerea mea. Ca să regăsesc însufleţirea, viaţa, bucuria (…). Am cântate ceasuri întregi. Apoi, când şi cea din urmă clipă a lor s-a scurs, am văzut lumina (pp.141-142).
4. Descoperind „secretul lui Chopin” într-un roman al secolului XXI: „Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin”, de Eric-Emmanuel Schmitt, Editura Humanitas Fiction, 2019
Pornind de la premisa că pentru prozatorul francez Eric-Emmanuel Schmitt muzica reprezintă un factor indispensabil existenței, romanul Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin se deschide ca un nou tărâm, presărat cu neumărate răspunsuri neaşteptate la tot atâtea întrebări pe care adolescentul, iar mai apoi tânărul Schmitt le are, dornic fiind de a „smulge cumva secretul lui Chopin”.
Pe această cale tainică, el a fost permanent de Doamna Pylinska, „o poloneză emigrată la Paris” şi în acelaşi timp cel mai iscusit detectiv în elucidarea cazului Chopin, acel „înger căzut care încearcă să regăsească acea cărare către cer”, acel muzician înzestrat cu „tărie sufleteacă şi înțelepciune”, care „mânuia timbrurile ca Rembrandt pigmenții pe paletă” şi pentru care „pianul este o lume autonomă, fără uşi ori ferestre, un instrument sensibil, nobil, ascultător, care îi ajungea pentru a exprima totul despre suflet”. Şi astfel, ceea ce la început nu era asociat decât cu nişte simple lecții de muzică, a căror durată nu depăşea, cel puțin ipotetic, „o oră, o oră şi jumătate pe zi”, s-a transformat într-o lecție amplă de viață, presărată cu momente de plimbare, de ascultare şi contemplare a tăcerii şi a freamătului naturii.
Ca în orice poveste cu final fericit, nu este deloc întâmplător că ultima lecție de muzică a adus cu ea dezvăluirea secretului, devenit personaj fără viață al romanului, alături de timpul irepetabil şi plin de mister. Este momentul în care trecutul se îngemănează cu prezentul, având drept numitor comun călătoria pe drumul vieții, păstrând mereu viu în minte exemplul lui Chopin, cel care descoperă prin muzica sa, „zugrăveşte în culori frumoase ceea ce nu e făcut să fie aşa şi duce până la incandescență ceea ce e deja frumos”.
3. Dragostea pentru muzică – o cale către supravieţuire: „Pianistul” de Władysław Szpilman, Editura Humanitas Fiction, 2019
Dincolo de o serie de relatări desprinse parcă din universul atâtor scrieri ficţionale ancorate în cavalcada celui de-al Doilea Război Mondial, romanul Pianistul pune în lumină o poveste adevărată: aceea a lui Władysław Szpilman, pianist, compozitor cu origini evreieşti şi figură activă a vieţii culturale poloneze, „un om în care sălăşluia muzica” şi care şi-a scris memoriile „nu atât cu gândul la cititori, ci pentru a-şi depăşi traumele trăite în anii războiului, pentru a-şi curăţa mintea şi inima, pentru a putea trăi o nouă viaţă”.
În tumultul asociat venirii Războiului, când fiecare secundă părea să fie subrdonată unei permanente lupte interioare amplifcată de de luni întregi de solitaritate printre ruinele Varşoviei distruse, muzica tinde să supravieţuiască, vacarmul tunurilor germane fiind parcă îmblânzit de sonorităţile „frumoase şi duioase” ale Concertului pentru pian în do minor de Rachmaninov, opus menit parcă să anunţe o catrastofă: traptat, sunetele pianului au lăsat loc pe deplin zgomotului bombelor, exploziilor şi avioanelor în picaj, totul culminând cu o transformare a Varşoviei într-un oraş care a încetat, parcă, să mai existe.
În acest context, memoriile lui Szpilman reflectă cu precădere momente profund impregnate de atrocităţile de ordin socio-politic şi trăiri pe care artistul, înzestrat cu o putere ieşită din sfera omenească de a depăşi toate aceste experienţe cutremurătoare, le va pune în acelaşi timp sub semnul unei palide speranţe:
Viaţa m-a obligat să caut posibilităţi de a câştiga o pâine (…). Faptul că eram conştient că de veniturile mele depindea existenţa întregii familii m-a ajutat să ies din starea de depresie în care căzusem (p.80).
Pe măsură ce firul acţiunii se desfăşoară, pianistul realizează încă o dată faptul că dragostea pentru muzică a fost cea care l-a ajutat să redevină luptător, după ce ororile Războiului l-au transformat în victimă:
Când am pus degetele pe claviatură, tremurau. De data asta, trebuia să-mi răscumpăr viaţa cântând la pian (…). Am cântat Nocturna în do diez minor de Chopin. Sunetul sticlos, metalic, produs de instrumentul dezacordat, umplea apartamentul gol şi casa scărilor, plutea deasupra ruinelor vilei de vizavi şi se întorcea ca un ecou mut, trist. Când am terminat, tăcerea care domnea în oraş devenise parcă mai surdă şi mai înspăimântătoare (…). Ofiţerul mă privi fără să scoată o vorbă. După o vreme, oftă şi murmură:
– N-ar trebui să rămâneţi aici. O să vă duc în afara oraşului, într-un sat. Acolo veţi fi în siguranţă acolo (p 214).
În această ambianţă, finalul romanului coincide cu momentul în care pianistul, supravieţuitor al unor vremuri care tindeau să „preschimbe inimile în piatră” redevine mesager al speranţei şi al Binelui:
Trebuia să încep o nouă viaţă. Cum să începi o viaţă, când n-ai în urmă decât moarte? Cum să extragi forţa de a trăi din moarte? (…) Dau uneori recitaluri în clădirea de pe strada Narbutt numărul 8, din Varşovia, unde în 1942, am cărat cărămizi şi ciment (…). Clădirea aceea există şi astăzi, iar în ea se află o şcoală. Cânt acolo pentru copiii care nu ştiu nimic despre câtă suferinţă şi spaimă ucigătoare au bântuit prin clasele lor însorite (pp. 225 şi 228).
2. Între un pact cu arta şi unul cu moartea: „Doctor Faustus”, de Thomas Mann, Editura Rao, 2013
În contextul în care legătura dintre muzică şi literatură se distinge ca o constantă estetică a scrierilor lui Thomas Mann, romanul Doctor Faustus poate fi definit din perspectiva unei spirale sonore realizată prin permanenta pedulare între realitate şi vis, între legendă şi starea de luptă a omului cu destinul implacabil.
Astfel, compozitorul fictiv Adrian Leverkühn, protagonistul ancorat deopotrivă în realitate şi ficţiune, se distinge din perspectiva unei figuri care caută să revitalizeze o serie de mituri de specificitate biblică, mistică, istorică şi filosofică, desprinse din universul unor creatori precum Dante, Shakespeare, Goethe, Wagner sau Dostoievski, precum şi din acele sfere artistice orientate către ilustrarea conflictului dintre fiinţa umană şi Diavol. Pe măsură ce firul acţiunii se desfăşoară, citiorul devine martor la transformarea lui Leverkühn într-un Faust modern care, în viziunea creatorului său, se impune nu doar ca un „muzician care se înscrie plauzibil printre personalităţile reale ale vieţii muzicale moderne”, ci şi drept „un erou al timpurilor noastre, un om care poartă în el suferinţa epocii”.
Ca urmare, romanul reflectă permanenta preocupare a personajului de a orienta arta sunetelor spre o dimensiune deopotrivă realistă şi mistică, puternic ancorată în preocupările culturii moderne de a trasa puncte comune între actul religios şi diferite forme de manifestare artistică. Nu sunt trecute cu vederea nici întrepătrunderea dintre gândirea componistică şi anumite valenţe matematice, care transformă arta sunetelor într-un fapt suspus raţiunii, şi nici tendinţa lui Thomas Mann de a raporta destinul tragic al acestui protagonist contextului real-istoric al Germaniei din prima jumătate a secolului XX.
1. Un roman despre muzică şi existență: „Viața mea cu Mozart” de Eric-Emmanuel Schmitt, Editura Humanitas Fiction, 2007
Eric-Emmanuel Schmitt, o voce distinctă în proza franceză contemporană, propune o reinterpretare a figurii lui Mozart, sub forma unei autobiografii atipice. Mozart devine destinatarul unor scrisori şi confesiuni cvasi-retorice și totodată o întruchipare a creatorului-mentor, asociat cu „un cod secret care trimite la tot ce e demn de afecţiune, de admiraţie, de uimire, la tot ceea ce bulversează şi înghimpă inima, toată frumuseţea lumii”.
Pe măsură ce discursul lui Schmitt evoluează şi capătă valenţe filosofice, fragmentele muzicale la care face referire în text – incluse, de altfel, în CD-ul atașat volumului – sunt percepute ca posibile răspunsuri ale compozitorului vienez de secol 18 la scrisorile prozatorului de secol 21:
Mozart se exprimă prin sunete, eu compun texte. Mai mult decât un profesor de muzică, Mozart a devenit pentru mine un îndrumător spiritual, m-a învăţat lucruri rarisime – încântarea, blândeţea, seninătatea, bucuria… (p.5).
Treptat, Schmitt tinde să se detaşeze de o existenţă care pare „mai dreaptă, mai sigură poate, dar din care am exclus durerea şi bucuria” şi să se transforme într-un peregrin aflat în căutarea „continentului Mozart”, locul unde, străjuite de „marea muzică a luminii”, se ascund „atâtea comori de bucurie”. Amintind de protagonistul romanului Lupul de stepă de Hermann Hesse, el intuieşte în muzica lui Mozart nu doar fuziunea dintre „cântarea creaturii şi cântarea lui Dumnezeu”, ci şi o transpunere a unui mesaj general uman:
Trebuie să te-mpaci cu tristeţea inevitabilă, să consimţi la tragicul vieţii. Să nu te închizi în faţa vieţii negând-o, să-ncetezi s-o mai visezi altfel de cum e. Să te-nsoţeşti cu realitatea. Oricare ar fi ea (p. 58).
(Surse imagini: https://www.printrecarti.ro/, https://www.libmag.ro/, https://www.cartepedia.ro/, https://www.paginadepsihologie.ro/, https://www.elefant.ro/, https://humanitas.ro/, https://www.antena3.ro/)
