Abia a început luna decembrie, dar a venit momentul să trag linie și să decid care sunt cele 5 filme care mi-au plăcut cel mai mult dintre cele lansate în acest an. Includ aici filmele pe care le-am văzut și pentru care anul lansării (cf. IMDB) este 2024. A fost un an cu multe filme bune sau cel puțin interesante. Un an cu debuturi promițătoare, un an în care maeștri ai artei filmului au arătat că sunt încă vii, creativi și relevanți și în care regizori mai tineri au făcut pași siguri spre consacrare. Sigur că nu am văzut tot, probabil că am pierdut câteva filme foarte bune. Nu pot să sper decât că se vor adaugă altele. Ca întotdeauna, este un clasament personal, ordinea nu este importantă, comentariile și mai ales recomandări pentru filme care mi-au scapăt sunt binevenite.
1. Anul Nou care n-a fost – Bogdan Muresanu
Ce bucurie sa pot include in aceasta selectie un film romanesc! ‘Anul nou care n-a fost’ povestește despre ultimele două zile de ne-libertate ale românilor, 20 și 21 decembrie 1989. Este, incredibil, filmul de debut în lung metraj – la 50 de ani! – al regizorului Bogdan Mureșan. Un film solid, matur, emoționant și o lecție de istorie pentru acei români – vai, prea mulți – care nu cunosc sau au uitat trecutul dictaturii comuniste. Cinematografia română a revenit, în mod repetat, de 35 de ani încoace, la anii finali ai dictaturii și chiar și la zilele în care s-a schimbat soarta României. Câteva dintre filmele care au rezultat au fost memorabile. ‘Anul nou care n-a fost’ este o creație remarcabilă, care se adaugă acestei liste într-un moment în care revizionismul motivat politic alimentează pseudo-nostalgiile celor care au uitat sau care nu au cunoscut dictatura.
2. Kinds of Kindness – Yorgos Lanthimos
Yorgos Lanthimos ne invită în lumea sa cu tripticul ‘Kinds of Kindness’ (2024). Formatul colecției de filme de format scurt-mediu nu este cu totul nou. Îl cunoaștem desigur de pe micile ecrane cu ilustre precedente cum erau ‘Alfred Hitchcock Presents’ sau ‘Tales from the Crypt’, dar și din creațiile pentru marile ecrane ale unor regizori de la Jim Jarmusch la Cristian Mungiu. Lumea lui Yorgos Lanthimos este cea a parabolelor încărcate cu simboluri, a absurdului combinat cu genul horror, al trăirilor extreme ancorate într-o realitate imediată derutant de familiară.
Cele trei filme care compun ‘Kinds of Kindness’ sunt legate intre ele prin câteva elemente tematice comune (voința individuala în contrast cu controlul social, relativitatea independentei acțiunilor, prezența morții ca un element al realității mai degrabă decât ca o amenințare metafizică. Legăturile cele mai puternice aparțin însă stilului și cinematografiei: același grup de actori, personaje cu nume sau inițiale similare, o bandă sonoră continuă care combină pianul uneori ne-armonic cu cântece bisericești, făcând aluzie la o alta, mai sfântă, Treime. Ca și în cazul fraților Coen, personajele lui Lanthimos (și ale co-scenaristului Efthimis Filippou) sunt bizare și invită rareori simpatia. Autorii filmului le pun la încercări grele. Citatele și simbolurile abundă în cele trei povestiri, de la Cenușăreasa până la filmele lui Stanley Kubrick. Lanthimos zgândăre permanent tabuurile, fără a le distruge. Parodierea cruda este, în definitiv, o formă de admirație. Atmosfera este cea a unui spectacol de teatru al unei trupe care joacă cu aceiași actori, în aceeasi seară, trei piese diferite într-un act. Teatru negru și macabru, farse și comedii tragice despre cruzimea vieții și dansuri cu moartea. Un spectacol semnat de Yorgos Lanthimos.
3. Dune: Part Two – Dennis Villeneuve
Știți deja că sunt un pasionat al literaturii și al filmelor științifico-fantastice și un admirator declarat al ciclului ‘Dune’ creat de Frank Herbert. Am văzut ‘Dune: Part Two’ în avanpremieră, în prima săptămână a lansării mondiale. Spectatorul de film și pasionatul de science-fiction în general și de ‘Dune’ în special din mine am ieșit fericiți de la vizionare. Ca mulți dintre marii creatori de filme, Denis Villeneuve crează în ‘Dune’ un univers vizual unic și fascinant. Nu lipsesc din el scenele de acțiune cu mii de figuranți multiplicați prin intermediul graficii computerizate sau spectaculoasele rodeouri cu uriașii viermi ai desertului.
Și din punct de vedere tehnic ‘Dune: Part Two’ este o realizare excepțională și daca va atrage cât mai mulți de amatori de filme de acțiune, cu atât mai bine. Eu am apreciat în special claritatea expunerii epice, care face ca mitologia destul de complicată a cărții să poate fi înțeleasă la nivele multiple. Desigur, cei care au cunoștinte despre legendele Greciei Antice, despre mesianismul din iudaism, creștinism și Islam, despre ecologie sau despre Cabala, vor extrage sensuri noi și vor putea urmări extinderi metaforice ale unor domenii familiare. Pasionații poveștilor despre călătorii inter-planetare și Războaie Spațiale primesc încă o nouă piesă de colecție și admirație și pot compara ‘Dune’ cu alte cicluri cinematografice asemănătoare. Personal, ca pasionat de cinema, am admirat felul în care sunt reliefate trăsăturile umane ale eroilor principali, fară a le lăsa să fie acoperite sau copleșite de efectele speciale. Pentru mine vizionarea lui ‘Dune: Part Two’ a fost o mare plăcere. Formidabila serie de romane a lui Frank Herbert și-a găsit, cred eu, echivalentul cinematografic pe măsură.
4. Emilia Pérez – Jacques Audiard
Jacques Audiard nu m-a dezamăgit niciodată până acum. Multe dintre filmele sale au ca temă principală (sau una dintre temele principale) căutarea și schimbările de identitate. Multe dintre personajele memorabile din filmele sale își caută identitățile sau se ascund sub identități false sau au la sfârșitul povestii din film o altă identitate decât cea sub care îi cunoscusem mai devreme. Acesta este cazul și cu ‘Emilia Pérez’ (2024), unul dintre filmele care a făcut senzație și a cules și premii la Festivalul de la Cannes din acest an. Este o combinație interesantă și originală de film despre mafia mexicana și critica socială și politică, de melodramă și musical. Acțiunea filmului se petrece în cea mai mare parte a timpului în Mexic, dar filmările au avut loc în Franța. Distribuția este internațională și filmul este vorbit și cântat în spaniolă, deși regizorul nu vorbește fluent această limbă. ‘Emilia Pérez’ este un film care a împărțit opiniile criticilor și vă împărți și opiniile publicului spre extreme. Eu fac parte dintre cei cărora acest film le-a plăcut mult.
5. The Substance – Coralie Fargeat
Coralie Fargeat nu se teme să șocheze. De fapt, cred că scopul filmelor sale este să șocheze. O face pentru a atrage atenția și poate pentru a atrage un public care altfel nu ar ajunge la filmele ei, dar este vorba doar de o tactică pentru a câștiga audiență pentru mesaj. Iar mesajul este strigat cu stridență de ‘horror’. ‘The Substance’ (2024) este al doilea film al ei. Filmul de debut realizat cu șapte ani în urmă, ‘Revenge’, reușise să mă captiveze într-un gen care de cele mai multe ori mă lasă indiferent. Cu ‘The Substance’, Coline Fargeat își amplifică mijloacele de exprimare. Aparent avem de-a face cu un film care combină genurile horror și science-fiction. Pentru mulți spectatori doar asta vă rămâne. ‘The Substance’ este însă mult mai mult de atât. Este un film cu un puternic mesaj feminist și este o critică acerbă a divertismentului de televiziune misogin și ageist. Totul este îmbrăcat în hainele unui film cu o estetică a anilor ’80, citând și aducând omagiu filmelor ‘class B’ ale acelui deceniu. Spectatorii care nu suportă filmele violente vor face bine să evite vizionarea, care include multe scene scăldate în sânge și o doză masivă de ‘body horror’. ‘The Substance’ va deveni, cred eu, un film cult, dar totdeauna va fi nevoie că spectatorii să fie preveniți despre ceea ce urmează să vadă. Pentru Coralie Fargeat este a doua treaptă a unei cariere care se anunță formidabilă.
