Ultimii ani ne-au făcut pe mulți dintre noi să medităm nu numai asupra unor aspecte profesionale din viața noastră, ci mai ales asupra unora personale. Fie că am suferit pierderi în familie sau nu, cu toții cred că am regândit relațiile cu cei dragi, pe care în general viața din ce în ce mai aglomerată nu ne permite să-i vedem cât de des am dori. Pe de altă parte, o pierdere ne somează să analizăm unele aspecte ale relațiilor cu cel/cea dispărută pe care le credeam rezolvate sau ascunse bine într-un sertar al memoriei. Acestea ar fi câteva dintre motivele pentru care am ales cinci volume care pun în discuție relația mamă-fiică/fiică-mamă, abordată din puncte de vedere diferite, cu femei care provin din culturi diferite. Toate sunt volume cu scriitură și perspective neconvenționale, incomodate chiar, dar care consider că răsplătesc cititorul pentru că poveștile rămân în memorie mult după ce lectura va fi încheiată și lansează o serie de întrebări care îndeamnă la introspecție.
1. „Iubire amară”, de Elena Ferrante
Editura Pandora M, București, 2020
Colecția: Anansi
Traducere: Cerasela Barbone
Romanul Iubire amară este o poveste tulburătoare despre mame și fiice și despre relația complicată care le leagă și în care se strecoară, nu de puține ori, minciuni, emoții și amintiri mai puțin plăcute. A fost ecranizat în 1995, în regia lui Mario Martone, cu Anna Bonaiuto în rolul Deliei, iar pelicula a intrat în competiție la Festivalul de Film de la Cannes din același an.
Elena Ferrante realizează în primul său roman o veritabilă disecție a psihicului feminin, sondează o iubire maternă pasională, iar examinarea relației mamă-fiică dezvăluie amintiri și secrete care zguduie prezentul. Delia pornește într-o călătorie inițiatică pe străzile întortocheate și sufocante din Napoli, orașul natal, cu dorința de a afla adevărul despre mama (Amalia) și, implicit, familia ei. Câteva telefoane ciudate o conduc către descoperiri neașteptate despre ultimele zile din viața mamei.
Primele rânduri descriu o înmormântare, cea a Amaliei, care moare chiar de ziua de naștere a Deliei. Ne este clar dacă moartea sa a fost accident, sinucidere sau crimă. S-a spus, pe bună dreptate, despre această carte că este una una care miroase urât. Există multe pagini în care simțul olfactiv e asaltat cu tot felul de mirosuri neplăcute, un autobuz, o toaletă, piele, apă și chiar flori. Toate aceste detalii potențează atmosfera apăsătoare a romanului, relațiile care devin tensionate chiar și în absența unuia dintre personaje. Delia pornește într-o călătorie dificilă, în care urmează să descopere nu numai trecutul complicat și ciudat al familiei, dar și elemente inedite, care o vor determina să-și regândească relația pe care a avut-o cu mama și motivele pentru care a ajuns de-a lungul timpului să aibă astfel de relație.
2. „Lapte fierbinte”, de Deborah Levy
Editura Litera, București, 2018 (2020)
Traducere: Adriana Bădescu
Romanul Lapte fierbinte, selectat în 2012 pentru Man Booker Prize, după ce inițial scriitoarea nu a reușit să găsească un editor, a fost publicat de And Other Stories, o editură non-profit. Ulterior este preluat de Penguin Random House și ajunge le listele pentru premiile literare.
Acțiunea este plasată într-un cadru mediteranean, în luna august, unde două femei, mamă și fiică, își explorează nu numai relația, ci și exilul la care se supun singure. Sofia spune încă din debutul romanului că dragostea ei este ca un topor, taie adânc, iar pe măsură ce romanul avansează, participăm alături de protagoniste la o călătorie halucinantă, desfășurată sub un soare aproape distrugător. Cele două femei ajung pe coasta de sud a Spaniei, iar pentru că mama suferă de o boală misterioasă, fiica a adus-o la o clinică specială, unde speră să găsească un remediu.
Întâlnesc oameni de-a dreptul seducători, au parte de câteva evenimente provocatoare, și au șansa sa analizeze, poate pentru prima dată veritabil, viaţa şi legăturile pe care le-au dezvoltat de-a lungul anilor. O poveste de-a dreptul hipnotică, aproape impecabil scrisă. Deborah Levy dezvăluie în Lapte fierbinte povestea mai multor generaţii ale unei familii, dar vorbește fără menajamente și despre furie și sexualitate. Poate fi considerat un experiment despre adevăr și identitate, care se lasă dezvăluite cititorului atent, dispus să participe activ la scenariul imaginat de autoare.
3. „Zahăr ars”, de Avni Doshi
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere: Anca Dumitru
Volumul de debut semnat de Avni Doshi și nominalizat la Booker Prize 2020, explorează relația dificilă dintre o mamă și o fiică originare din orașul indian Pune. Antara este o artistă reflexivă, căsătorită recent, care observă și experimentează într-un mod straniu problemele de sănătate ale mamei sale. Deși medicii cred că este vorba de demență, nu există dovezi biologice ale bolii, ceea ce o determină pe Antara să creadă că mama ei o uită deliberat, mai ales având în vedere parcursul său până la momentul relatării poveștii. Mai mult, ajunge la concluzia că mama ei a numit-o Antara („Un-Tara”) „pentru că se ura pe sine”, iar cele două ajung într-un punct critic, înfruntându-se permanent.
Un aspect interesant al poveștii îl constituie tema legăturii dintre generații care scoate la iveală similitudini comportamentale, dar care evidențiază și geneza rănilor și a traumelor. Limbajul este tăios, însă există și multe pasaje cu umor negru, ambele menite să dezvăluie comportamentul problematic pe l-a dezvoltat Antara din copilărie până la vârsta adultă, rămânând tributară nedreptăților care i-au fost cauzate de-a lungul timpului.
Zahăr ars este nu numai o carte despre familie, dar mai ales una despre relația mamă-fiică, despre traumă și conflictele nerezolvate din trecut. Lansează o serie de întrebări interesante, dintre care poate cea mai frapantă este cea legată de memorie și natura amintirilor. Mamele sunt adesea figuri de încredere în ficțiune – sunt ființe care trebuie să ofere consolare, încurajare și protecție. Însă aici nu există așa ceva. Ritmul cărții este când lent, când extrem de rapid, tonul dureros și sceptic. Cititorul nu are parte de o lectură ușoară, nici comodă, dar consider că este o lectură necesară, atât din punctul de vedere al perspectivei pe care o oferă, cât și ca demers de a elucida mecanismele unei relații care de foarte multe ori este extrem de dificil de gestionat: mamă-fiică, fiică-mamă.
4. „Nopți albastre”, de Joan Didion
Editura Pandora M, Colecția Anansi Ego, București, 2021
Traducere și note: Ioana Văcărescu
Experiența pierderii cuiva drag nu are cum să fie, prin definiție, ceva peste care poți trece ușor. Nopți albastre este o meditație asupra pierderii, dar și o rememorare a momentelor frumoase, a celor în care au fost câștigate mici bătălii, un inventar al luptelor și clipelor pierdute. Asistăm la o încercare de reconciliere între public și privat, între doliul pentru fiica sa, Quintana, care luase o formă publică, în care Joan Didion a traversat o prăpastie atât ca scriitoare, cât și ca soție și mamă, și cel privat, în care încearcă să analizeze totul dintr-o perspectivă diferită. Există în unele pagini doze de narcisism, greu de tolerat uneori de către cititor, care tinde să considere mici bucurii proprii inadecvate în acest context.
Amintirea unei atingeri sau a unui surâs capătă proporții abisale, deși este distilată nu numai prin firul timpului, ci și al transformărilor fiecărui membru al familie. Starea Quintanei se deteriorează cu o viteză care nu poate fi asimilată de Joan Didion, debutul fiind preajma Crăciunului din 2003. Urmează o perioadă neagră, în care mama încearcă să depisteze semne pe care le-ar fi putut vedea înaintea dezastrului, dar și modalități prin care ar fi putut să fie mai mult decât a reușit ca părinte. Volumul nu respectă o cronologie liniară, pendulează între trecut și prezent, fracturând perioade viața fiicei sale, pentru a încerca să decupeze o imagine veritabilă. Banalul din viața obișnuită a unei familii, care iese într-o zi din peisajul acesteia, este ceea ce poate ar trebui prețuit cel mai mult, căci în lipsa lui, întregul angrenaj se prăbușește, nimeni nu mai poate reveni curând la normalitate. Nopți albastre poate fi considerată pe bună dreptate o carte-terapie, o meditație asupra vieții, morții, a relațiilor de familie, dar și asupra îmbătrânirii și a efectelor pe care le provoacă mai ales la nivel mental.
5. „Mama râde”, de Chantal Akerman
Black Button Books, București, 2022
Traducere: Aurelia Ulici
Mama râde, volumul semnat de artista și regizoarea belgiană Chantal Akerman, a fost publicat inițial în Franța, în 2013, și are în centru viața mamei sale. Deși se focusează pe finalul vieții acesteia, este o sursă prețioasă pentru cititorul care încearcă să își facă o harta a relațiilor mamă-fiică. Destul de emoționant, conține scene care nu sunt ușor de uitat după terminarea lecturii, iar autoarea reușește să combine cu succes scriitura directă cu momentele delicate și greu de transpus în scris.
Născută la Bruxelles într-o familie de polonezi supraviețuitori ai Holocaustului, Chantal Akerman a început să studieze regie însă nu a continuat studiile în această direcție. Călătorește și revine în Belgia în 1973, unde realizează câteva dintre filmele care i-au adus renumele pe piața internațională: Je, tu, il, elle; Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles. În toate peliculele sale a respins formele cinematografice convenționale, abordând subiecte și genuri diverse, printre cele mai cunoscute filme ale sale numărându-se: News from Home (1977), Letters Home (1986), D’Est (1993), A l’est avec Sonia Wieder-Atherton (2009). No Home Movie (2015), complementar volumului de memorii Mama râde, conține conversații lungi între Akerman și mama sa, despre boala acesteia și experiențele ei din timpul războiului. Pe 5 octombrie 2015, la un an după moartea mamei sale, Chantal Akerman s-a sinucis.
Textele din Mama râde sugerează o relație strânsă între mamă și fiică, consumată fără efuziuni, dar cu profunzime. Ritmul este sacadat, punctuația minimală. Avem de-a face cu un volum care punctează evenimente cotidiene, nu unul în care există reflecție asupra lor. O scufundare în inima, râsul, bucuriile și rănile lui Chantal Akerman și ale mamei sale, o carte construită ca o instalație de emoții.
(Sursă fotografii: libris.ro, icarusfilms.com)
