Pe la jumătatea anului trecut, eram sigur că voi reuși un nou record în privința filmelor văzute. Nu a fost așa în cele din urmă, pentru că am lucrat mai mult spre finalul anului și m-am rezumat la câteva filme esențiale, la seriale și la noile apariții de pe Netfix. Dacă în 2019 văzusem 174 de filme, în 2020 rezultatul final a fost de ”doar” 142 de filme.
Cum a fost împărțit acest an: prima jumătate a fost o pendulare între principalele trei platforme de streaming la care am abonament – Netflix, Mubi, HBO Go –, iar a doua parte a fost o alegare cu un singur concurent, respectiv Netflixul. M-am bucurat că am reușit să termin două serii mai mari – House of Cards și Crown, că am văzut ceva sitcomuri. În privința notelor, 7 filme au primit nota 10, alte trei au primit nota 9,5, respectiv 10 filme au primit nota 9. Iată pe primele zece din clasamentul meu:
1. The Last Dance (2020, miniserie, 10 episoade)
The Last Dance este ”cântecul de lebădă” al generației excepționale pe care a avut-o Chicago Bulls în anii 1990 și mai ales al lui Michael Jordan. Documentarul se concentrează pe ultimul sezon de succes (1997-1998) și pe MJ, desigur, dar pendulează permanent între trecut și acel prezent, punându-se accentul pe titluri, pe finale, pe jucătorii emblematici precum Pippen, Rodman sau Kerr. Imaginile din culise sunt inedite și excepționale; permanent m-a urmărit senzația reîntoarcerii în adolescența în care urmăream multe din meciurile Bulls pe Canal 31 și apoi pe ProTV. Michael Jordan a fost pentru mine sportivul anilor 1990, cel pe care l-am admirat cel mai mult, așa că The Last Dance este, din punctul meu de vedere (și probabil și al celorlalți fani) un documentar de excepție, printre cele mai bune documentare sportive văzute vreodată. Nota: 10/10 (văzut pe Netflix)
2. The Blues Brothers (1980)
Atunci când primești o misiune de la Dumnezeu, aceasta nu poate eșua. La fel și pentru Frații Blues, care trebuie să salveze cumva orfelinatul în care au trăit, așa că trebuie să reconstituie trupa în care au activat și să dea un concert răsunător și cu încasări suficiente. Filmul este, în același timp, una dintre cele mai bune comedii și parodii văzute vreodată (scenele cu urmăriri de mașini sunt excepționale!), precum și pelicula cu o coloană sonoră care poate cuceri orice pasionat de muzică bună (sunt prezenți aici Ray Charles, James Brown, Aretha Franklin, dar și faimoșii, în epocă și în memoria cinefililor, The Blues Brothers). Nota: 10/10
(văzut pe Netflix)
3. Joker (2019)
Nefiind un fan al filmelor cu supereroi, am tot amânat Joker, deși îl apreciam enorm pe Joaquin Phoenix. Dar zilele de stat acasă înseamnă și recuperarea unor filme lăsate în urmă, iar în privința lui Joker chiar îmi pare rău de lipsa prelungită. Mai cu seamă că mai nimic din filmele cu supereroi nu e prezent aici, nimic nu e supranatural și Joker dezvăluie felul în care discriminarea, societatea nepăsătoare și abrutizată, lipsa de speranțe și de încredere, mass-media pot transforma o personalitate atât de categoric din bine în rău, dintr-un clovn simpatic și un contribuabil cât de cât onest într-un dintre cele mai dure, necruțătoare și crude personaje ale orașului (și ale filmelor de gen). Este filmul lui Joaquin Phoenix, în mod clar, interpretarea acestuia va fi, desigur, o referință și peste mulți ani. Despre film, au mai scris, pe larg, Andra aici și Dan aici. Nota: 10/10 (disponibil pe HBOGo)
4. Our Planet (2019, 8 episoade)
Un documentar excepțional, pe care l-am văzut în bucățele mici de-a lungul anului. Aseară am văzut ultimele părți, un episod plus acele bonusuri în care se observă greutățile echipei de filmare, cât de complicat a fost să imortalizeze anumite comportamente ale animalelor, cât de dificil este să mai reușești să vezi anumite animale, aflate pe cale de dispariție, în mediul lor natural. Sigur, întregul documentar este o splendoare, pentru că noile tehnologii ne apropie mai mult de minunea naturii, de felul în care aceasta ni se înfățișează, de culorile și locurile vii, de ființe aparte și de modalitățile prin care acestea reușesc să supraviețuiască. Până la urmă, este vorba și despre supraviețuirea lor și a rasei umane, așa cum o știm, pentru că nu trebuie să uităm că noi trebuie să ne păstrăm în stânsă legătură cu natura, fără să o deranjăm și fără să o distrugem. David Attenborough spune aceste lucruri deseori, cu subiect și predicat, și poate în 2021 vom lua aminte. Acest documentar poate fi, de altfel, privit și înțeles oricând. Nota: 10/10 (văzut pe Netflix)
5. Kongen av Bastøy (2010) – Regele de pe Insula Diavolului
Bastøy este o insulă micuță, în apropierea orașului Oslo, pe care s-a aflat o perioadă un centru de corecție a delicvenților minori, în care se dorea reeducarea micilor infractori. În filmul regizat de Marius Holst, se observă însă că nu reeducarea era principala țintă, ci violența și impunerea unor munci forțate și deseori umilitoare care ducea la frângerea personalității unor tineri încă neformați. Aceștia erau lipsiți de libertate la cel mai mic semn de împotrivire, erau uneori obiecte sexuale și li se lua chiar și numele. Dar odată cu venirea lui C-19, totul se schimbă și primele semne de revoltă apar. După un fapt real, este un film dur, revoltător, cu excelente interpretări (Stellan Skarsgård chiar se potrivește în acest rol). Nota: 10/10 (văzut pe Mubi)
6. România neîmblânzită (2018)
Pe modelul excepționalelor documentare de la BBC, cei de la Auchan au realizat ”România neîmblânzită”, un documentar impecabil filmat, cu imagini unice și frumoase despre flora și fauna din țara noastră. Beneficiind de aportul unei echipe britanice și de vocea gravă și impunătoare a lui Victor Rebengiuc, filmul ne prezintă frumusețea sălbatică a unor zone importante ale țării noastre, precum Munții Apuseni sau Făgăraș, Delta Dunării sau râul Mureș. M-am bucurat să văd și Histria, una dintre cele mai impunătoare cetăți antice de la noi, care ar trebui de urgență restaurată și utilizată ca valoarea turistică. Structurat pe anotimpuri, ”România neîmblânzită” mi se pare o mică perlă despre frumusețea României, până ajungem să vorbim de cei care o locuiesc. Nota: 10/10 (disponibil pe Netflix)
7. Danmarks sønner (2019)
Într-o Danemarcă a unui viitor apropiat, confruntarea dintre naționaliștii rasiști și refugiații de origine arabă ia amploare – au loc atentante, oameni nevinovați mor de ambele părți, în vreme ce un nou partid naționalist are prima șansă în alegeri, promițând anularea cetățeniilor primite de imigranți și expulzarea lor. Filmul are în centru două personaje complet diferite, un tânăr imatur, refugiat irakian, atras de extremism, și un polițist de origine arabă, aflat sub acoperire și într-un conflict permanent între serviciul, sentimentele și dorința de a-și proteja familia. Un excelent thriller, care atacă neconvențional și cu multe merite problemele imigranților din țările occidentale. Nota: 10/10 (văzut pe Mubi)
8. The Firemen’s Ball (1967) – Horí, má panenko
Balul pompierilor este o întâlnire la care participă și este înfățișată în toată splendoarea întreaga comunitate. Sigur, pompierii sunt cei care sunt în centrul atenției, dar fiecare din ei reprezintă o tipologie a societății, mai ales a celei comuniste. În rândul lor, întâlnim mituitorii și mituiții, credulii și înșelătorii, imoralii și inocenții, propagandiștii și influencerii timpului, ”prostituatele” și ”peștii”. Este o oglindă plină de umor a societății comuniste, dar și a societății din toate timpurile. Un film magistral, care își va păstra, întocmai precum Caragiale, mereu actualitatea și zâmbetul în colțul (sau colțurile) gurii. O recenzie pe larg, Dan, aici. Nota: 9,5/10 (văzut pe Netflix)
9. Le Trou (1960)
Într-o închisoare din Paris, deținuții de drept comun nu au prea multe preocupări în afară de discuții interminabile și plăcerile induse de mâncarea de acasă și de țigări. Patru dintre ei organizează însă o evadare ca la carte și numai un nou coleg de cameră le oprește pentru moment incursiunile în subsolul și canalizarea clădirii. Dincolo de faptul că este prea ”cuminte” pentru ei, nu are încă procesul terminat, așa că scopurile sale pot fi cu greu înțelese și ghicite. Era ultimul film al lui Jacques Becker (din păcate), un regizor ce pune mult accentul pe personaje (empatice, în ciuda ”ocupației” acestora), fără a uita nicio clipă acțiunea propriu-zisă. Un film excelent, bine dozat, în care suspansul și tensiunea permanente se împletesc cu o atentă incursiune în personalitatea personajelor principale. Nota: 9,5/10 (văzut pe Mubi)
10. Joe Cocker: Mad Dog with Soul (2017)
Joe Cocker a fost altfel în peisajul muzicii mondiale, deși putem spune că a avut multe similitudini cu contemporanii săi – Woodstock, droguri, băutură, turnee, succes și decădere. Pentru profesioniști și public, a fost un mare cântăreț, cu o voce inedită, extraordinară. În plus, a avut și câteva caracteristici unicat: un om extrem de cald și bun; un artist foarte muncitor, care nu se dădea la o parte nicicând de la turnee prelungite, cu concerte zilnice; un bărbat fidel, care a iubit o singură femeie și care a renunțat pentru totdeauna la alcoolul care îi bântuia viața de decenii, atunci când aceasta a pus piciorul în prag. Pentru mine, un documentar cu revelații și multă emoție. Nota: 9,5/10 (văzut pe Netflix)
(Sursă fotografii: IMDb.com)
