Credem că se vorbeşte mult şi se scrie şi mai mult despre filmele lui Peter Jackson, atât din prima trilogie, cât şi despre prima parte din cea de-a doua trilogie The Hobbit: An Unexpected Journey, fără a se cunoaşte mai multe detalii despre viaţa celui care a fost tatăl şi, dintr-un anume punct de vedere, Dumnezeul acestei lumi, J.R.R. Tolkien. Câteva din detaliile pescuite de pe pagina de Wikipedia, varianta în limba engelză care ar trebui să fie cea mai serioasă şi bine documentată, având în vedere că totuşi John Ronald Reuel Tolkien a fost un autor important al literaturii britanice după 1945. În 2008 Revista The Times îl aşeza pe un onorant loc 6 în rândul celor mai mari 50 de scriitori britanici după cel de-al Doilea Război Mondial, iar revista în 2009 Forbes, axată pe afaceri, îl considera a cincea personalitate moarta care aducea bani. În mod eronat, aveam impresia că Tolkien nu s-a bucurat de prea multă recunoaştere şi faimă în timpul lungii sale vieţi, căci după publicarea principalelor sale cărţi, The Hobbit şi, mai ales, The Lord of the Rings (apărută în trei volume în perioada 1954-55 la care a muncit timp de mai bine de zece ani !) a cunoscut o mare popularitate atât în rândul copiilor, un segment căruia i s-a adresat iniţial dar şi publicului matur din lumea anglo-saxonă. Atunci când a ieşit la pensie, în 1959, cărţile lui începuseră să se vândă atât de bine încât Tolkien a regretat că nu a ieşit la pensie mai devreme, pentru a se dedica în exclusivitate scrisului! Însă John Ronald Reuel Tolkien a plecat de jos, ajungând departe.
Puţină lume cunoaşte că cel care i-a imaginat pe hobbiţi şi elfi, pe Gollum si Gandalf the Grey şi atât de multe alte personaje şi legende s-a născut în Free State of Orange (mai multe informaţii despre destinul unui popor uitat: afrikaanerii) în anul 1892 în capitala acestui efemer stat bur din Africa de Sud, Bloemfontein, cu doar câţiva ani înainte izbucnirii celui de al doilea război anglo-bur care avea să ducă la ocuparea celor două republici bure (sau afrikaane) Transvaal şi Free State of Orange de către Imperiul Britanic. Tatăl său, Arthur Reuel Tolkien a fost numit directorul unei sucursale bancare britanice. La scurt timp avea să se nască şi singurul său fratele, Hilary Arthur Rueul, în 1894. Sejurul familiei s-a sfârşit la scurt timp căci, prevăzător, tatăl său şi-a trimis familia înapoi în Marea Britanie, el murind la scurt timp în Africa de Sud. Mama sa, Mabel Tolkien, s-a convertit la catolicism în 1900 în ciuda opoziţiei violente a familie sale care era de confesiune baptistă (pe atunci religia conta mult mai mult ca acum, existând divergenţe profunde chiar şi în interiorul aceleaşi aceleasi religii, creştinismul: protestanţii nu se căsătoreau cu catolicii, ortodoxii cu catolicii sau greco-catolicii şi tot aşa). Drept pedeapsă familia sa i-a sistat orice sprijin financiar.
Se pare că originea familiei tatălui său, Reuel Tolkien se află în Germania, în Saxonia Inferioară de unde a emigrat în Anglia către secolul al XVIII-lea. În dialectul geman din Saxonia tolkien ar fi echivalentul englezescului foolhardy (temerar, cutezător). De altfel mai multe familii purtând acest patronim (tollkühn) trăiesc în Germania de nord-vest, între Saxonia inferioară şi Hamburg. O altă variantă de localizare a fost propusă ca fiind satul Tolynen de lângă fostul oraş german Rastemburg din Prusia Orientală, acum situat in graniţele Poloniei, cuvântul fiind derivat din vechiul dialect prusian, acum disparut.
Încă din tinereţe Tolkien s-a ataşat de cele două mari pasiuni ale vieţii sale: Edith Mary Bratt, soţia sa timp de jumătate de secol şi lingvistica/studiul limbilor. De-a lungul vieţii sale, a ajuns să cunoască aprofundat latina, franceza şi germana (învăţate de la mama sa), în timp ce la şcoală a învăţat engleza medievală, vechea engleză, finlandeza, gotica, greaca, italiana, vechea norvegiană, spaniola, galeza şi galeza medievală. Era familiarizat cu daneza, olandeza, norvegiana, suedeza, rusa şi sârbo-croata. Mai presus de orice a fost interesat de limbile germanice faţă de care engleza nu este deloc atât de îndepărtată precum am putea crede. Tolkien a fost înrolat în armata britanică abia în iulie 1915 când a devenit locotenent în Regimentul de Puşcaşi din Lancashire, antrenându-se timp de unsprezece luni înainte de a porni pe frontul din Franţa. Într-o scrisoare către Edith, el descria atmosfera regimentului „gentlemenii sunt rari printre superiori şi chiar fiinţele umane sunt rare, într-adevar.” În vara anului 1916 a luat parte la bătălia de la Thiepval Ridge (creasta muntoasă Thiepval) şi la asaltul asupra poziţiilor germane din reduta Schwaben (a şvabilor). În octombrie 1916 ofiţerul Tolkien a fost doborât nu de tirul german, ci de febra tranşeelor (sau febra de cinci zile: între o cincime şi o treime din trupele britanice de pe Frontul de Vest au suferit de această boală, precum şi cel putin o cincime din toate trupele germane şi austro-ungare) transmisă prin muşcătura de paduche. La 8 noiembrie 1916 Tolkien a fost declarat inapt pentru prima linie şi trimis înapoi în Anglia. Prima slujbă pe care a avut-o după sfârşitul Primului Razboi Mondial (declararea Armistiţiului de la 11 noiembrie 1918) a constat în stabilirea etimologiei şi istorie cuvintelor germanice din limba engleză care începeau cu W, o misiune deloc uşoară, am adăuga noi. În perioada interbelică Tolkien a ajuns profesor la Pembroke Collage din Oxford (din 1925 până în 1945) iar după sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, profesor de limba şi literatura engleza la Merton Collage, Oxford (1945-59).
Tolkien a avut convingeri atât antinaziste cât şi anticomuniste, luând partea taberei naţionaliste în timpul războiului civil spaniol (1936-39) mai ales după ce a citit relatările din presa britanică despre devastările şi masacrele la care s-au dedat nevinovaţii legalişti-republicani în primele luni ale Insurecţiei generalilor spanioli împotriva bisericilor şi altor edificii catolice din zona republicană. Convingerile sale religioase au rămas de-a lungul întregii sale vieţi cele romano-catolice, asezonate cu un tradiţionalism moderat, în sensul favorizării convenţiilor şi cutumelor decât al adoptării unor viziuni moderne, revoluţionare, doar de dragul progresului iminent al istoriei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Tolkien l-a numit pe Stalin într-o scrisoare „acel bătrân criminal însetat după sânge” (that bloodthirsty old murderer). Însa atunci când un critic suedez a făcut o analogie între Stalin şi Dark Lord, Tolkien a replicat furios afirmând că situaţia a fost concepută cu mult înaintea Revoluţiei Ruse. Aceste paralele sunt complet straine gandului meu. Nu prea înţelegem la ce se referea Tolkien având în vedere că principalele sale cărţi au apărut la mulţi ani de la Revoluţia bolşevică din 1917.
Cei 12 pitici (o cifră specială în simbologia creştină) tovarăşi şi, în acelaşi timp, supuşii lui Thorin Scut de stejar (Oakenshield) se numesc Balin, Bifur, Bofur, Bombur, Dori, Dwalin, Fili, Gloin, Kili, Nori, Oin, Ori, prenume care au o rezonanţă celtică destul de clară, chiar dacă prenumele lui Thorin aduce mai degrabă cu cele vikinge şi vechi germanice (de la Thor). Neamul piticilor (dwrfs) şi prezentarea lor, chiar intrarea lor violentă în scenă ne-au făcut să facem comparaţii şi speculaţii. Evident, rămâne de văzut cât a adăugat Peter Jackson şi care erau intenţiile lui Tolkien care, mort fiind, nu-şi mai poate spune punctul de vedere.
Inserarea lor gălăgioasă, fără diplomatie, fără bună creştere, atentând direct la cămara cu bunătăţi şi vin a lui Bilbo Baggins, dintr-o vilă cochetă şi foarte burgheză dintr-un cartier anglo-saxon bogat şi liniştit (The Shire– nu degeaba denumit astfel, căci shire-ul era o subdiviziune administrativă medievală anglo-saxonă) a celor doisprezece pitici şi, mai ales accentul lor inconfundabil irlandez ne-au făcut să îi comparăm cu irlandezii medievali pe care dispreţuitorii cronicari anglo-saxoni îi descriau cam în aceleaşi culori închise pentru ei, dar pline de viaţă pentru ei. Muzica lor este cea irlandeză, alternând între cea veselă, menită a uşura consumul unor cantităţi industriale de alcool (în special berea, dar nerefuzând vinul) şi cea de dor şi jale. Pe care o cântă chiar căpetenia, Thorin. Dorul de caminul pierdut. Căci piticii şi-au pierdut patria la fel cum milioane de irlandezi au facut-o, siliţi de foamete, de o stapanire colonială engleză brutală care avea grijă să reprime violent orice formă de rezistenţă. În mod paradoxal, cel care i-a deposedat de patria numită de Tolkien Moria este un balaur îndrăgostit de aur, Smaug.
Se poate face o paralelă între Smaug şi Marea Britanie sau oricare alt imperiu însă în cazul irlandezilor, Smaug/Marea Britanie avidă după aur/pamant a avut un efect devastator asupra vechii civilizaţii din insula de smarald. Tolkien ştia galeza şi implicit istoria Ţării Galilor. În plus, pe steagul oficial al Ţării Galilor se află un balaur roşu a cărui simbolistică nu este certă, însă există mai multe piste. Una ar fi că acest balaur ar proveni de la unităţile de cavalerie romane care l-au adoptat, la rândul lor, de la daci şi parţi ca stindard de luptă. O alta, poate mai îndreptăţită, provine din folclorul şi tradiţiile celtice din secolele V-VI care povestesc despre doi dragoni, unul alb (desemnându-i pe invadatorii saxoni) şi altul roşu (celt). În finalul poveştii, dragonul roşu iese învingător, destul de departe de adevărul istoric care le-a fost potrivnic. Piticii sunt foarte războinici dar, în acelaşi timp, lăudăroşi, palavragii şi neprevăzători iar prevederea nu se poate spune că a fost o calitate a irlandezilor, ceea ce a jucat de multe ori în favoarea duşmanilor lor. Piticii au nororc cu Gandalf care-i scoate din încurcaturi. Irlandezii au avut noroc cu Mick Collins.
Ceea ce este cu adevarat fabulos la Tolkien este faptul că autorul britanic a recreat o geo-politică ficţională extrem de complexă, poate la fel de complexă precum geo-politica de azi sau cea din 1945 inventând actorii cât şi evoluţia istorică a acestora până la mici detalii. Influenţa războiului rece nu are cum să fie eludată din citirea cărţilor sale, mai ales a trilogiei The Lord of the Rings, scrisă după 1945. Şi aceasta indiferent ce a declarat în acest sens Tolkien, care a fost mai degrabă discret în această privinţă. În fond, nu avea nici un interes să descifreze el însuşi mesajul, izvoarele, bibliografia sau sursele lui de inspiraţie, de ce ar fi decojit portocala pentru a oferi feliile unui public care, astfel, ar fi fost dezvrăjit, iar cărţile lui şi-ar fi pierdut din savoarea si atracţia lor. Autorul trebuie să-şi lase cărţile să trăiască singure, iar dacă ele au valoare, iar publicul se regăseşte în ele o vor şi face. Cam aceasta este diferenţa între un astfel de autor britanic şi zecile de autori români care sub comunism au scos tone de cărţi de care nimeni nu îşi mai aduce aminte acum, cartile lor fiind demult topite (ce va mai zice Ion Brad?).
1 comment