Infiintat in 2007, Teatrul ‘Metropolis’ din Bucuresti este o aparitie recenta in viata teatrala bucuresteana. Nu am ajuns inca sa vad niciun spectacol la sediul lor din strada Eminescu din Bucuresti, dar pe Web site-ul http://www.teatrulmetropolis.ro/ se poate citi ca este vorba despre un teatru cu un repertoriu ambitios si de calitate din care nu lipsesc nici piese clasice cum ar fi ‘Hamlet’ , ‘Azilul de noapte’, sau ‘Visul unei nopti de vara’, nici repertoriul modern, iar echipa actoriceasca include nume pe care le cunosteam de pe scena romaneasca de acum 30 de ani si mai bine ca Olga Tudorache, Alexandru Repan, Tamara Cretzulescu, actori in plina maturitate ca Razvan Vasilescu sau Dana Dogaru pana la generatia mai tanara pe care eu nu am cunoscut-o. Din fericire, Tesu Solomovici a adus ‘Podu”, una dintre reprezentatiile acestui teatru, in Israel si nu pot decat sa regret ca evenimentul nu pare sa fi fost anuntat in afara comunitatii de limba romana din Israel. Este un spectacol de nivel cel putin egal multor altora al teatrelor care vin in turneu pe aici, si cred ca ar fi putut trezi si interesul publicului care nu cunoaste limba romana cu conditia ca spectacolul sa fi fost titrat in ebraica.
Autorul piesei este Paul Ioachim (1930-2002), actor, dramaturg si fondatorul teatrului ‘George Ciprian’ din Buzau. Piesa, care in versiunea sa originala se numea ‘Podul sinucigasilor’, este una dintre acele creatii de sertar a caror soarta a fost sa ramana necunoscute publicului romanesc in toata perioada comunista, nereusind sa treaca bariera cenzurii in ciuda interesului unor teatre ca Nationalul sau Teatrul de Comedie din Bucuresti si a unor regizori ca Sica Alexandrescu, Lucian Giurchescu sau David Esrig. Abia dupa schimbarea regimului politic, piesa vede lumina scenei la Teatrul National din Bucuresti pentru a fi readusa la ‘Metropolis’ de catre actorul si regizorul spectacolului Horatiu Malaele.
Textul initial a fost scris in anii ’60 si este vizibila influenta teatrului absurdului si a unor dramaturgi ca Ionesco sau Becket, si chiar a unor ecouri ale neuitatului spectacol cu ‘Asteptandu-l pe Godot’ cu Gheorghe Dinica si Marin Moraru din anii 70. Textul insa are originalitatea si puterea sa expresiva si comica proprie si ideea raportarii personajelor dezabuzate de viata la sinucidere impinge limitele intr-o directie mai putin explorata. Pe un pod al sinucigasilor trei personaje isi petrec ceea ce va fi poate ultima ora a vietii lor. Sunt trei dezamagiti ai vietii, a caror disperare vine fiecare dintr-o directie diferita. Unul este Neintelesul (Horatiu Malaele) intre ale carui idei si vise si lumea reala exista o bariera de comunicare de netrecut.
Infricosat de perspectiva apocalipsei isi aduna filozofia si inventiile de o viata intr-o carte, pe care o traduce in … ebraica, pentru a o face lizibila la finele zilelor macar de catre Fiul Domnului. Al doilea este Indragostitul (George Ivascu), arhetipul vesnicului tanjitor, care are insa nesansa de a fi mic de statura, si nici vitaminele si nici rigorile meseriei sale (metrolog – deci stapanind dureroasa stiinta a masurarii) nu il pot ajuta sa-si surmonteze handicapul si sa cucereasca inima singurei fiinte care conteaza. Trioul este completat de Artista (Meda Victor) a carei incercare de a crea si de a intrupa se izbeste de neputinta concretizarii. Trei personaje ale caror esecuri in viata reala legate de lumea visului si intelectului, de cea fizica si emotionala se amesteca pe scena intr-un dialog comic spumos si absurd, si intr-o suita continua de gag-uri in care comicul si disperarea se amesteca in doza potrivita pentru a produce momente de teatru sublim amestecat cu aproape neintrerupte hohote de ras.
Cei trei actori reusesc fiecare in parte performante remarcabile pe masura talentului lor individual, si lucreaza in perfecta sincronizare ca echipa. Horatiu Malaele este de mult un nume de marca pe scena romaneasca, care aduce in orice spectacol in care joaca o imagine proprie construita in timp, amestec de cabotin si de rezoneur blazat. In ‘Podu” el adauga o dimensiune filozofica si umana care il face sa domine spectacolul si sa apara ca personajul capabil poate sa-i salveze pe ceilalti sau macar sa le descifreze ceva din sensul dezamagirilor lor.
Pe George Ivascu nu l-am vazut cred pana acum in niciun spectacol pe scena, si mi s-a dovedit a fi in acest spectacol un actor de o mare expresivitate, cu talent comic si cu fior dramatic (de notat ca el este si directorul teatrului ‘Metropolis’). Meda Victor furnizeaza contrapunctul feminin si le da replica celor doi mari actori cu prezenta scenica, vitalitate si sensibilitate. Scena de la Centrul Leonardo din Tel Aviv nu este poate cea mai profesionala scena pentru spectacole de teatru, dar are o configuratie care o inalta fata de public si care s-a potrivit excelent ideii spectacolului. A fost o dupa-amiaza de teatru de calitate, din acelea din care un iubitor de teatru isi doreste sa aiba parte cat de des.
1 comment