Pentru 17 martie am ales sa vad doua filme, amandoua “puternice’, cum obisnuieste sa se exprime directorul festivalului, Alexandru Solomon, care ne-a facut intrarea catre pelicule si ne-a prezentat – postvizionare – personalitatile care au participat la dezbateri.
Sectiune –“Violenta de acasa”
AGNUS DEI; CORDERO DE DIOS – 2010
MIELUL LUI DUMNEZEU
Coproductie Mexic, Franta
Regia : Alejandra Sanchez
Scenariul : Alejandra Sanchez
Imaginea : Pablo Ramirez Duron, Erika Licea
Casa de productie : La Femme Endormie / Pepa Films
Premii si festivaluri: International Documentary Film Festival Amsterdam 2010, Olanda
In Evanghelia lui Ioan (1,29, 1,36) si in Apocalipsa lui Ioan (5,6-14), Isus Christos este numit Agnus Dei – Mielul lui Dumenezeu.
Filmul prezinta intradevar un subiect – daca nu inedit (deoarece a facut paginile multor publicatii si scenariul multor pelicule), insa “puternic”, greu de “masticat” cerebral.
Confesiune autentica si emotionanta, dar in termeni austeri, a unui tanar mexican, abuzat sexual lungi ani din copilarie de catre preotul catolic care ar fi trebuit sa ii fie de fapt un “al doilea parinte”. Si copilul de altar Jesus Colin, chiar isi pune tot sufletul si toata neintinarea mintii in mainile parintelui Carlos Lopez Valdez, caci spune “ pentru mine Dumnezeu reprezinta totul”. Insa mainile si cugetul preotului nu sunt curate. Cu ambele aceste instrumente el maculeaza copilaria si tineretea lui Jesus, il impinge spre suferinte morale si psihice care nici in anii maturitatii si nici in urma orelor de terapie specializata, nu se estompeaza. Si tot ceea ce isi doreste Jesus este ca dupa acesti multi ani trecuti, sa il reintalneasca pe preot, sa ii spuna cat de mult rau i-a facut, ca l-a iubit, dar ca nu il va ierta niciodata. Problematica acuta a practicilor sexuale exercitate asupra minorilor in sanul bisericii catolice si zidul tacerii ridicat de catre “prea inaltele fete” din varful piramidei conducatoare sunt dezvaluite pas cu pas prin internediul sfasietoarelor destainuiri ale lui Jesus in fata camerei de filmat, in actualul sau areal de viata.
Exista si lacrimi, dar retinute si cu atat mai mult – emotionante. Exista si doi batrani parinti – un tata egoist, care prefera sa-si traiasca pentru sine bucuriile mici ale fiecarei zile de viata, dar si o mama impovarata de vina pe care si-o atribuie, de credinta puternica in biserica, in slujitorii ei, in sansa pe care spera sa o aiba in viata fiul ei, prin accesul la preotie pe care i-l oferea – in fapt – Iuda. O mama care nu a stiut sa vada la timp trauma fiului sau, dar care in momentul in care a constientizat-o, a avut curajul sa se adreseze episcopului si sa suporte cu durere spatele care i-a fost intors. O mama care a renuntat a mai se spovedi in biserica, alegand sa se roage lui Dumnezeu in mijlocul gradinii sale si sa se spovdeasca in fata florilor pure. Exista un zid al tacerii in biserica catolica, un zid al nepasarii in fata unei crime colective. Pentru ca nu exista un singur criminal, preotul Valdez, ci exista multi altii in jurul sau care cunosc aceste practici, unii care care le exercita si altii care stiu si tac. Si exista si tacerea justitiei, justitie care nu priveste preotul mai intai ca pe un om care trebuie sa se supuna regulilor si normelor societatii laice, ci il priveste ca pe o entitate apartinand unui corpuscul deasupra legislatiei pamantene. Complicitatea dintre Biserica si Justitie.
Omini Ominoso – Oameni de rau augur – inscriptia cruda care ii apare mereu in vise lui Jesus pe patul suferintei la care il supune preotul. Tanarul isi ilustreaza mereu trauma, chiar si la maturitate, desenandu-si cu migala visele care nu-i dau pace. Mentalul sau este blocat la acel nivel al copilariei, la care copiii isi exemplifica durerea prin metoda grafica. Sentimentele sale de vina, de frica, plansetul sau fara lacrimi care i-a ucis copilaria, circumstantele atenuante ale iubirii sale pentru cel care ii ucidea sufletul si spiritul, credinta ca ceea ce i se intampla putea fi o pedeapsa de la Dumnezeu, toate acestea l-au facut pe Jesus sa nu fie in stare sa spuna NU. Dezgustul si durerea se impleteau intr-un mod straniu cu afectiunea fata de preotul pedofil. Abia mult mai tarziu, Jesus a inteles ca Dumnezeu obliga, insa omul alege!
Calaii care ucid spirite.
Jesus are credinta ca va putea merge mai departe in viata, daca va reusi sa stea fata in fata cu calaul sufletului sau. Grea intreprindere, pentru ca … culmea, calaul sau refuza sa il intalneasca si…culmea, inca isi exercita atat profesiunea “sacra” (predica itinerant prin lacasurile sfinte ale tarii), dar probabil – si pe cea “profana” in intimitatea splendidei si opulentei sale proprietati cu vila si piscina!
Si daca pe tot parcursul documentarului, exista o retinere si o sobrietate extrema in privinta descrierii verbale sau imagistice a actelor la care a fost supus Jesus, abia in timpul confruntarii finale – fata in fata – peste ani, ai celor doi protagonisti, maturul Jesus si fiara cu chip de om, nepasator, rece, batran, stafidit si inegrit de pecetea raului – Carlos Lopez Valdez – abia acum explodeaza in ochii privitorului fotografiile explicite ale supliciului. Trupurile goale – corpul alb, al copilului, alaturi, peste si sub carnurile cafenii ale “preotului”. Zguduitor.
Un film “strigat”!
Macar daca ar fi suficient de auzit!
Discutiile postvizionare au fost moderate de catre Alexandru Solomon si Dan Tapalaga (HotNews)
Nota: 9.5/10
Sectiune – “Intoleranta noastra cea de toate zilele”
THE NEW SAINT – 2010
SFANTUL SOLDAT
Coproductie: Olanda, Belgia
Regia: Alard Detiger
Casa de productie: Volya Films
Premii si festivaluri: International Documentary Film Festival Amsterdam 2010, Olanda
International Film Festival Rotterdam 2011, Olanda
Un film halucinant despre absurditatea unui ciudat mental colectiv in care a alunecat societatea rusa post comunista, care a schimbat Secera & Ciocanul (si toate dogmele si elanurile si sloganurile erei comuniste) pe Crucea Ortodoxa (si toate dogmele si elanurile si sloganurile care o insotesc). Si un sentiment de amenintare si pericol mocnit reprezentat de a un ciudat tip de extinsa educatie ortodox-paramilitara care converteste spiritul liber al tinerilor fragezi, intr-o imbecilizare nationalista robotizata. Sangele stramosilor, slava eroilor neamului, mentalitati inguste nationaliste… in plin secol 21 – si cu aplicare in masa larga – pot fi motive reale de ingrijorare planetara.
Pornind de la figura imberbului ostas de 19 ani Evgheni Radionov, granicer, cazut alaturi de alti doi camarazi in 1996 in mana rebelilor ceceni si executat prin decapitare din cauza – se spune (legenda? adevar? – cine stie?), refuzului de a se converti la islamism, filmul dezvolta analiza sociala, politica si ideologica a procesului si eforturilor de canonizare oficiala a martirajului sau, initiat de catre mama sa, de reprezentantii armatei si de catre o parte a clerului ortodox..
Fiul – inmormantat intr-un – fara de cuvinte – opulent mausoleu – intretinut drept un loc de pelerinaj al tuturor segmentelor sociale, unde vin de la gospodine pupatoare de moaste, de cruci si de lespezi, la graniceri serbandu-si ziua nationala, la preoti rasfirati in procesiuni fara numar, pana la o ilarianta haita de moto-rockeri cuviosi si pana la fosti camarazi de armata insotiti de bautura la greu, fiul, deci, este mereu prezent in film prin fotografiile sale, din ce in ce mai aureolate cu foita de aur, gata sa-si primeasca canonizarea.
Mama, omniprezenta, figura halucinanta…nu isi plange atat fiul, ci pe ea, faptul ca este singura, ca si-a pierdut intreaga familie – sotul si copiii. Este atat de singura incat alearga hamesita dupa atentia colectiva, participa in galop la toate evenimentele oficiale nationalist-ortodoxe, are opinii si luari de cuvant in toate cele conexe, venereaza in gura mare si cat o tin rarunchii, simbolurile ortodoxe, icoana pictata a fiului sau (zecile – sutele de icoane pictate de mana ei sau a acolitilor), icoana – mai nou – fauritoare de mir (semn de la Dumnezeu – miracol – dovada grea in sprijinul sanctificarii), devina mama-eroina in ochii natiunii, i se dedica ei si fiului sau cantece, i se publica carti scumpe in tiraj mare…. Insa… Insa… traieste foarte larg, conduce o masina foarte scumpa, este mereu eleganta si coafata…
Si in paralel cu aceste figuri centrale, suntem condusi in mijlocul acelor ciudate unitati de invatamant – ortodox-paramilitare, unde copii cu ochi tristi si speriati (orfani ai celor cazuti in razboaie prin lume) privesc nebunia antrenamentelor de dezmembrare si asamblare rapida a armelor de ultima generatie, asculta delirul unui preacuvios preot care face apologia razboiului si a avioanelor fabricate in Rusia, sunt spalati pe creier cu ideea autoconservarii prin credinta, cu ideea ca numai in razboi si cu crucea atarnata la gat, omul isi arata adevarata fata, adevarata valoare devin eroi (am avut senzatia bizara ca ii vedeam pe fratii Kosmodemianski prosternati la picioarele tatucului Stalin).
Simti neliniste, simti primejdie, iti vine sa urli! Radicalismul aceste religios anacronic, prinde insa teren in zone debusolate precum Rusia!
Bunul simt pierde teren. Si vechi prieteni din copilarie si camarazi de armata al lui Evgheni, spun insa cu bun simt: „povestea are doua versiuni – pentru noi – el este doar un prieten” Un prieten de baute si de harjoneala.
Si dupa cum a atras atentia in dezbaterea postvizionare Vasile Ernu, scriitor, analist politic, iata cum o tragedie personala particulara este preluata in societate (in mod bine dirijat), in vederea reideologizarii si ritualizarii unei societati in deriva, lipsite de adevarate si solide repere morale. Foarte periculos!
