Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră din volumul ”Atunci când am fost fericiți”, de Gong Ji-young. Volumul va apărea în curând la Editura Paralela 45, Colecția Ficțiune fără frontiere, în traducerea Iolandei Prodan.
Despre carte:
După cea de-a treia încercare de sinucidere, Yujeong este pusă să aleagă între a fi internată într-o clinică de psihiatrie și a o acompania pe mătușa ei, o călugăriță în vârstă, într-o misiune caritabilă, ce presupune întâlnirea cu niște prizonieri condamnați la moarte. În timpul vizitelor săptămânale la închisoare, femeia îl cunoaște pe Yunsu, un bărbat care pe parcursul vieții s-a intersectat numai cu violența și sărăcia și pe care îl așteaptă un destin tragic în spatele gratiilor. Între cei doi se stabilește o conexiune neașteptată.
Capitolele narate la persoana întâi relevă în mod alternativ poveștile de fundal ale celor două personaje principale, într-un discurs cu grijă la detalii, ce atinge probleme sociale, chestionează problema controversată a condamnării la moarte și detabuizează felul în care ne raportăm la traumele personale.
Fragment în avanpremieră:
Am intrat în camera catolică de consiliere și l-am așteptat pe Yun-su. Dacă la prima întâlnire eram confuză, acum mă simțeam de parcă aș fi venit înarmată cu un cuțit bine ascuțit. Când mă gândeam că aveam să mă întâlnesc cu un individ care violase și omorâse o fată de șaptesprezece ani, nu-mi mai doream moartea, ci, foarte ciudat, voiam să lupt. Eram încordată, corpul îmi tremura, dar nu era o senzație dezgustătoare. Trecuse mult timp de când nu am mai simțit ceva vibrând în mine, fie că era ură sau doar curiozitatea de a analiza o creatură malefică ca el. În dimineața acelei zile, când m-am trezit, stăteau să-mi scape printre buze vorbe insultătoare, pe care nu le-am spus niciodată. O plăcere pe care nu o cunoscusem până atunci îmi înfierbânta carnea. Simțeam că așteptasem cu nerăbdare această zi, ca un vânător tânjind să vadă fiara înlănțuită. Poate că începusem să-mi dau seama că nu eu, ci altcineva era ținta instinctului de a ucide pe care-l purtam în mine de cincisprezece ani.
— La început, toți sunt la fel, a spus mătușa Monica. Dar Jeong Yun-su e un pic mai bun decât alții. Înainte a fost unul pe care-l chema Kim Dae-du. A fost criminalul în serie al acelor vremuri. Un pastor i-a dăruit zece Biblii. Le-a rupt pe toate. Când i-a venit ceasul să fie executat, s-a apropiat de Dumnezeu și a murit ca un înger. A mai fost și cel implicat în crima din Geumdang. Am uitat cum îl chema. Și-a trăit ultimii ani din viață de parcă ar fi fost Buddha. Și bărbatul pe care l-ai văzut adineaori pe coridor. Când l-a adus gardianul aici în cameră pentru prima oară, zbiera din răsputeri că nu vrea să intre și scotea pe gură fel de fel de înjurături.
— Să înțeleg că acesta e motivul pentru care vii dumneata aici la penitenciar?
Simțind ironia din întrebare, mătușa Monica m-a privit cu suspiciune.
— Cred că-ți place să vezi când păcătoșii ajung să fie niște îngeri. N-ai simțit cum dumneata și ceilalți membri ai comunității religioase care faceți voluntariat aici sunteți mai pioși când cuvântul lui Dumnezeu schimbă oamenii cu puterea unei baghete magice? Să știi că nu-i nimic straniu în toate astea. Le e frică, dar e normal, știind că pot fi executați în orice moment. Când au ucis nu le-a fost deloc teamă, dar acum, când e rândul lor să moară, sunt înspăimântați și se îmblânzesc peste noapte. Privită așa, pedeapsa cu moartea mi se pare foarte eficientă. La urma urmei, în fața morții, toți ne transformăm în oameni mai buni. Nu dumneata i-ai spus gardianului că moartea e cea mai bună cale de reeducare a deținuților?
Mătușa Monica a făcut ochii mici, privindu-mă sfredelitor. Am sfidat-o și m-am uitat drept în ochii ei. Chipul și ochii oamenilor ascund multe povești, spun mai multe decât o pot face cuvintele.
Ochii ei păreau să-mi spună „Adu-ți aminte de moartea tatălui tău, Yu-jeong. De scandalul pe care l-a făcut maică-ta înainte de operația la sânul la care a făcut cancer. Amintește-ți de tine, cum erai atunci când ai decis să-ți pui capăt zilelor. Nu semănăm între noi, dar asta nu înseamnă că în fața morții suntem diferiți. Tocmai pentru că suntem oameni, când moartea se apropie ne regretăm greșelile și ne transformăm în alți oameni.” Nu am mai avut puterea să privesc sfidător, să mă uit în ochii mici, ridați, dar negri ca smoala și pătrunzători ai bătrânei din fața mea. Înfrântă, mi-am lăsat ochii în jos.
Din cauza discuției tensionate pe care o avusesem cu ea, intrarea lui Yun-su în cameră, însoțit de gardian, m-a găsit precipitată și încordată. În timp ce mătușa îi strângea mâinile, bucuroasă că-l revede, eu îmi aminteam de umilința prin care am trecusem, fără să știu, cu ani în urmă, când un nenorocit care violase și ucisese o fată m-a ascultat intonând imnul național la ceremonia de deschidere a ligii profesioniste de baseball. Mă gândeam doar la cum am strâns din dinți cu o noapte în urmă să vin la penitenciar, imaginându-mi că un gunoi ca el nu ar fi avut niciun motiv să nu se masturbeze în fața fotografiilor mele publicate în reviste, pe vremea când eram vedetă pop. Și totuși, ceva reușea să-mi înăbușe mânia ce clocotea în mine. Ciudat, dar pur și simplu nu reușeam să-mi șterg din minte tot ce aflasem până în acea zi: cinci sute de deținuți fără niciun ban de buzunar, și mai mulți care trăiau cu mai puțin de o mie de woni timp de șase luni, deținuții care renunțaseră la masa de prânz până când Părintele Kim se va vindeca, ruga lor către Dumnezeu să-i ia pe cei cu mai multe păcate și nu pe Părintele Kim, Yun-su care donase toți banii primiți de la mătușa Monica unui deținut bătrân, condamnat pe viață. Frânturile de vorbe, mici cât un grăunte, se rostogoleau ca un bulgăre de zăpadă, opunându-se acuzației de violare și ucidere a unei fete de șaptesprezece ani. În sufletul meu, stăteau față în față un om de zăpadă răsturnat și tauri agitându-și amenințător coarnele.
Yun-su era mai palid decât fusese la prima noastră întâlnire. Pliurile de la colțul ochilor i-au trădat zâmbetul ciudat, abia schițat, în care am văzut că dorința de a ucide nu dispăruse de tot. Nu aveam nici cel mai mic interes să cooperez cu mătușa la această parodie numită reeducarea deținuților, în care ea începuse să joace în urmă cu treizeci de ani. Nu aveam chef să-mi bat capul. După întâlnirea de azi mai urmau încă două și nu mai trebuia să revin niciodată în acest loc. Îi promisesem mătușii că voi veni la penitenciar doar o lună. După ce se împlinea o lună, urma să mă duc la unchiul meu, psihiatrul. Să-i povestesc că am urmat programul mătușii, că m-am întâlnit cu condamnații la moarte, că m-am eliberat de obsesia de a mă ucide în timp ce-am propovăduit Evanghelia. Ce-o să se mai bucure unchiul meu! Păi, cum altfel? Nu e el un om bun? Iar oamenii buni sunt ușor de prostit. Cu cât îi prostesc mai mult pe alții, cu atât cred că alții îi prostesc pe ei. Nu eram însă sigură dacă mă va sfredeli cu privirea, spunându-mi că și-ar dori să mă vadă plângând. Dacă ar face-o, i-aș spune că îmi pare rău. Da, mi-ar părea rău, fiindcă unchiul meu e un om bun.
Despre autoare:
Gong Ji-young (n. 1963) este una dintre cele mai cunoscute autoare contemporane din Coreea de Sud, publicând până în prezent mai bine de douăzeci de volume de proză și eseu, care s-au vândut în peste 10 milioane de exemplare doar în spațiul coreean. A obținut numeroase premii literare, printre care Yisand Literary Award, The 21st Century Literary Award, The Korean Novel Prize, Special Media Award de la Amnesty International. Aproape toate romanele sale au fost ecranizate în filme de succes (Atunci când am fost fericiți a fost ecranizat cu titlul de Maundy Thursday). Curajul cu care abordează temele sociale sensibile a făcut-o pe autoare să devină un icon socio-cultural, romanul Crucible reușind chiar să schimbe legislația Coreei de Sud.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, koreanliteraturenow.com)
