Nou la Editura Humanitas Fiction. Fragment din Romain Gary, „Rădăcinile cerului”

Vă prezentăm un fragment din volumul „Rădăcinile cerului”, de Romain Gary. Cartea a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea semnată de Daniel Nicolescu. 

Despre carte:

Monumentalul roman al lui Romain Gary, impregnat de un umanism profund, a primit în 1956 Premiul Goncourt și a fost ecranizat în 1958 de John Huston, avându-i în distribuție pe Trevor Howard, Juliette Gréco, Errol Flynn și Orson Welles.

La ora crepusculului imperiilor coloniale, când popoarele încearcă să-și câștige libertatea și să traseze granițe, Africa este un butoi cu pulbere. Franța vrea să-și mențină cu orice preț dominația, iar insurgenții strâng rândurile, fiecare tabără cunoscându-și inamicul. Însă între imaginarele linii de front ale acestui conflict încă subteran apare un personaj unic, care perturbă fragilul statu quo. Din vocile celor ce l-au cunoscut (adepți sau inamici), din rapoartele autorităților coloniale și relatările rebelilor, se țese o poveste incredibilă, al cărei protagonist, francezul Morel, erou al Rezistenței, supraviețuitor al lagărelor germane, capătă, în peisajul magnificei savane africane, fațete contradictorii. Erou și om de acțiune? Don Quijote? Aventurier calculat? Marionetă a mișcărilor politice de eliberare? Ecoterorist avant la lettre? Cine este acest bărbat care luptă, mai întâi cu vorba, și apoi cu arma în mână, împotriva cruzimii vânătorilor – fie ei europeni sau băștinași – și care îi adună în jurul lui, asemenea unei figuri cristice, pe dezmoșteniții sorții și ai Istoriei, precum și pe nelipsiții trădători?

Fragment în avanpremieră:

Era ora prânzului şi lumina strălucea atât de tare, încât tot ce intra în atingerea ei îşi pierdea culoarea, păstrând doar un contur cenuşiu sau negru: ierburile, mimozele, muşuroaiele de termite, bambuşii, colinele şi, mai în depărtare, la poalele dealurilor, o turmă de elefanţi nemişcaţi, moţăind de căldură. Morel şi-⁠a oprit calul şi au rămas o vreme pe colină, în acest univers de cenuşă încinsă. Venind dinspre răsărit, palele subţiri de vânt duceau cu ele miasmele pătrunzătoare ale focului din savane, mereu prezent în împrejurimi – în Africa, focul îşi trăia viaţa regală şi clandestină în acelaşi timp, ca o cotropire solară, devastând hăţişurile şi satele în vremea anotimpului secetos. În faţa neaşteptatelor sale izbucniri, gândul că omul se fălea că acest foc e propria lui născocire putea părea caraghios. Un tăvălug s-⁠a rostogolit deodată pe coasta unui colnic şi a năvălit în desişul de sissongo, despicându-⁠l: o turmă de facoceri. O barză marabu a apărut deasupra lor, s-⁠a rotit agale părând că vrea să vadă care e situaţia, în timp ce toate vieţuitoarele care înce­puseră să simtă prezenţa omului au luat-⁠o la goană, pradă unei spaime molipsitoare care, Morel o ştia prea bine, se răspân­dea de fiecare dată pe zeci de kilometri în jur. Ca întotdeauna, a trăit o clipă de mare dezamăgire văzând această fugă, dar a zâmbit batjocoritor vechiului său vis de a fi tolerat, de a fi accep­tat, de a vedea în sfârşit nişte păsări care nu-⁠şi iau zborul la vederea lui, nişte gazele care continuă să pască liniştite simţindu-⁠l şi nişte turme de elefanţi care îl lasă netulburate să vină până în preajma lor, să le atingă. Habib, în spatele lui, i-⁠a strigat cu vocea aceea profundă, pe care râsul o făcea şi mai cavernoasă:

— Ei, ce-⁠aţi vrea, sunteţi de-⁠ai noştri, lighioanele simt asta şi nu se sfiesc să v-⁠o spună, fiecăruia după ce merită, hai să ne strângem mâna!

Morel ajunsese să dezvolte o adevărată simpatie pentru această canalie, ale cărei sinceritate şi cinism aveau un accent atât de convingător, încât păreau să-⁠şi tragă seva dintr-⁠o intimitate profesională cu speţa umană; uneori, cu capul dat pe spate, slobozea către cer un hohot de râs care părea să vină dintr-⁠o înţelegere a lumii pe care nimic n-⁠o putea contrazice sau zdruncina. Morel i-⁠a aruncat aşadar o privire aproape prietenească şi s-⁠a avântat printre ierburile care deveneau atât de stufoase, încât caii îşi ridicau capetele ca să-⁠şi ferească nările şi pufneau, neliniştiţi de mirosul vreunei fiare sau de vecinătatea vreunei vizuine. Au ocolit pădurea de bambuşi şi au ajuns în bazinul unei mlaştini secate: ploile întârziaseră, iar din ochiurile de apă şi din izvoarele de pe costişele Oulé nu mai ieşea decât un mâl prea puţin reavăn, care se întărea rapid. În stânga lor, la vreo sută de metri, au văzut printre salcâmi şi mimoze, acolo unde începea savana şi se întindea pe mai bine de trei sute de kilometri în faţa lor, acei giganţi nemişcaţi care semănau cu nişte idoli de granit abandonaţi de adepţii unui cult dispărut. Doar vreo doi sau trei masculi cu fildeşi uriaşi se învârteau domol în cerc pe fundul crăpat al mlaştinii, ridicându-⁠şi din când în când trompa şi amuşinând aerul în speranţa că vor dibui o urmă de umezeală, care să vestească ploile. Morel ştia că smârcul era o etapă a deplasării sezoniere a turmelor către lacul Mamoun, în circuitul lor obişnuit în acest anotimp, de la Mamoun la Sud-⁠Birao, la Yata, la Nguessi, la Wagaga, unde erau îndeobşte siguri că vor găsi apă, chiar şi în timpul celor mai aprige perioade de secetă. În decursul celei din 1947, admi­nistraţia declarase toată această regiune „rezervaţie“; s-⁠a aflat acolo, preţ de câteva săptămâni, cea mai mare concentraţie de turme pe care le-⁠a văzut vreodată ochiul omenesc, ceea ce zia­rele vremii numiseră „o viziune a raiului pe pământ“ – şi era de ajuns să stai cuminte la marginea zonei interzise ca să fii sigur că pui mâna pe un trofeu de preţ. Şi-⁠atunci au fost văzuţi năvălind din toată lumea amatorii de isprăvi cinegetice, încredinţaţi că nu vor da banii de pomană; mai mult de cincizeci de expediţii în cinci luni, o ditamai adunarea de impotenţi, de alcoolici şi de muieri a căror sexualitate se trezea de obicei pentru prima oară la coride, şi îşi atingea punctul de vârf când pu­neau degetul pe trăgaci sau se uitau la cornul rinocerilor ori la fildeşii unui mascul falnic – cu un vânător profesionist în spate, pentru că e bine să fii totuşi prudent. Instinctiv, Morel şi-⁠a încleştat pumnii şi a simţit cum furia îi urcă spre nări, i le pişcă şi i le albeşte, ca întotdeauna când era copleşit de mânie; de data asta însă, n-⁠avea de ce să se teamă, situaţia se schimbase. Incidentul cu Ornando avusese ecouri salutare, aşa încât amatorii de performanţe virile aveau să-⁠şi împlinească poftele în altă parte. Era însă uşor de observat, după starea mlaştinii şi după nervozitatea masculilor care conduceau turma, că seceta avea să fie crâncenă, cu totul ieşită din comun; ridicându-⁠se din noroiul uscat, trestiile golaşe şi pălite de arşiţă arătau adâncimea obişnuită a apei dispărute prin cei cincizeci de centimetri încă verzi ai tulpinii. Evaporarea fusese probabil deosebit de rapidă, şi Morel vedea că de două zile încoace turmele nu-⁠şi mai trimiteau iscoadele să cerceteze punctele de trecere sau starea câmpurilor pe care intenţionau să le răvăşească. Dimpo­trivă, păreau că se deplasează în grupuri compacte şi năucite. A încercat să-⁠şi dea curaj gândindu-⁠se că apa aştepta în continuare în mai multe puncte de pe traseu şi că animalele aveau să dezlănţuie acele serbări acvatice pe care, stând pitit în stuf, le zărise adesea, că se vor scălda şi se vor împroşca reciproc, sau vor sta tolănite ceasuri în şir prin bălţi, legănându-⁠şi languros trompele, cu oftaturi adânci de încântare. A scos o foiţă de hâr­tie şi tutun din buzunar şi a început să-⁠şi învârtă o ţigară, în timp ce contempla turma, cu ochii mijiţi într-⁠un zâmbet prie­­tenos. Lupta pentru o marjă umană pentru o lume, oricare, dar unde să existe loc chiar şi pentru o atât de stângace, de stin­gheritoare libertate. Înaintarea terenurilor cultivate, electri­ficarea, construirea de şosele şi de oraşe, înlocuirea vechilor peisaje cu o lucrare colosală şi urgentă, dar care trebuia să rămână îndeajuns de umană totuşi, aşa încât să le poată fi pretins celor care se avântau astfel să se împovăreze, oricare ar fi fost costurile, cu aceşti uriaşi greoi pentru care părea să nu mai existe un loc în lumea care se prefigura… Îşi fuma ţigara stând neclintit în şa, privind turma cu un soi de bucurie tihnită, ca şi cum n-⁠ar fi avut nici o altă grijă. Erau probabil acolo vreo şaizeci de capete şi, mai departe, pe coastele unei coline, vedea cele dintâi siluete ale unei alte turme. Peer Qvist estima că există cel puţin şaizeci de mii de elefanţi în A.E.F. şi în Camerun, şi aproximativ două sute de mii pe întreg continentul african. Trebuia luat în considerare faptul că, printre ei, se numărau puţini care să moară de bătrâneţe şi care să nu fi fost sau să nu fie de-⁠acum încolo luaţi drept ţintă, de câte trei, patru sau cinci ori. Protejarea ogoarelor şi a recoltelor era o scuză absurdă, câtă vreme erau suficiente câteva petarde pentru ca elefanţii să nu mai pună vreodată piciorul acolo. În privinţa licenţelor de vânătoare, nu exista ofiţer de teren care să nu admită că, la un permis acordat, erau doborâte ilegal cinsprezece sau douăzeci de animale. În pădurea africană se simţea zilnic cum oamenii, frustraţi de o existenţă din ce în ce mai înrobitoare, mai strivi­toare, se răzbună pe ultima şi cea mai impresionantă imagine a libertăţii vii care încă mai exista pe pământ. Era greu să-⁠i ceri ţăranului african, care n-⁠avea o porţie îndestulătoare de carne la masă, să le arate elefanţilor respectul cuvenit; iar mizeria lui fiziologică făcea ca această campanie de ocrotire a naturii să fie şi mai urgentă. Dar oricât de anevoioase şi de multe ar fi fost sarcinile pe care le avea de împlinit, trebuia să-⁠şi asume, în ciuda oricăror obstacole, o obligaţie suplimentară: soarta elefan­ţilor. Iar pentru Morel, acesta nu era un subiect negociabil. Sabotor al ideii de eficacitate totală şi de randament absolut, răzvrătit împotriva sudorii şi sângelui ridicate la rang de sistem de viaţă, trebuia să facă tot ce-⁠i stătea în putinţă pentru ca omul să rămână mereu un băţ pus în aceste roate. Apăra un inter­val în care se putea refugia ceea ce nu avea nici randament utilitar, nici eficacitate tangibilă, dar rămânea în inima omului ca o ne­voie veşnică. Învăţase asta îndărătul gardurilor de sârmă ghimpată din lagărele de muncă silnică, era o învăţătură, o lecţie pe care nici el, nici tovarăşii lui nu aveau s-⁠o uite prea curând. Iată de ce dorise ca această campanie de apărare a naturii să bată la ochi. Rezultatele erau încurajatoare: se vorbea de ea peste tot, la radio, în presa scrisă; ieşise în afara legii şi căpătase popularitate, devenise un „bandit de onoare“: atinsese coarda sensibilă a opiniei publice şi, treptat, toată lumea înţe­lesese importanţa mizei. Fuma liniştit în continuare, privind cum moţăie turma aceea atât de chinuită. Acum, era sigur că va obţine ce voia. Era nevoie de răbdare şi era greu să fii răbdător. Numărul de animale rănite, care duceau o viaţă cumplită, uneori ani la rând, cu un glonţ în trup, cu o rană din ce în ce mai adâncă, într-⁠o colcăială de ţânţari şi de muşte, era imposibil de măsurat, dar era de ajuns să le vorbeşti despre asta fraţilor Huette, lui Rémy, lui Vasselard, ca să afli ce gândeau despre asta. Cu trei zile înainte, Morel însuşi împuşcase un animal care avea ochiul stâng smuls de un glonţ şi se căznea cu o rană care îi dezvelise creştetul capului – îl găsise în albia râului Yala, învârtindu-⁠se în loc, în timp ce încerca zadarnic să-⁠şi curme sufe­rinţa, trântindu-⁠şi noroi umed pe frunte. Ştia că ultimii mari vânători nu mai urmăreau animalele rănite decât ca să le ia maul, şi nu doar pentru că deveniseră primejdioase. Ştia că aceşti oameni îl preţuiau în taină şi că, la nevoie, aveau să-⁠i sară în ajutor, ajutându-⁠l să se ascundă. Gustul unora pentru „curiozităţi“ şi „suveniruri“ africane i se părea un mister respin­gător. Cu câteva zile înainte, atacase și incendiase tăbăcăria unuia dintre „experții“ în marochinărie din regiune; se numea Herr Wageman și manufactura lui se afla la câțiva kilometri la nord de Gola. Ceea ce îl deosebea de ceilalți negustori de piei de leoparzi și de zebre, fie ei indieni, portughezi ori de alte naționalități, pe care Morel îi vâna cu aceeași îndârjire, era un simplu detaliu: Herr Wageman avusese o idee pentru care fabricanții de abajururi din piele de om de la Belsen l-⁠ar fi putut invidia. Știuse să găsească articolul cu adevărat ideal. Nu era cine știe ce chestie, dar trebuia să-⁠ți treacă prin cap. Picioa­rele elefanților erau tăiate la circa douăzeci de centimetri sub genunchi. Și, din acest segment, plecând de la laba picioru­lui, fasonat cum se cuvine, scobit și tăbăcit, se făceau fie coșuri pentru hârtii, fie vaze, fie suporturi pentru umbrele, fie chiar frapiere pentru șampanie. Devenise un articol foarte căutat, nu atât la fața locului, unde lumea era mai degrabă plictisită de genul ăsta de decorațiuni, cât în alte țări. Herr Wageman exporta mai multe sute de bucăți lunar, socotind şi labele de rinocer şi de hipopotam, plus mâinile de urangutan folosite ca presse-⁠papier. Când i-⁠a atacat depozitul, Morel găsise optzeci de labe de elefant scobite şi acelaşi număr de labe de rinoceri şi de hipopotami, stând rânduite vertical în hangar şi evocând o imagine de coşmar, imaginea animalelor dispărute, ca o turmă de năluci monstruoase.

Dăduse foc depozitului, îi aplicase bătrânului negustor două­­zeci de lovituri de bici şi, pe deasupra, îl luase la pumni spărgându-⁠i câţiva dinţi; probabil l-⁠ar fi şi omorât dacă Habib, mai cumpătat din fire, nu l-⁠ar fi oprit. Povestea stârnise multă vâlvă şi părea să-⁠i fie adus simpatia multora. Mai trebuia aşteptat puţin şi, sub presiunea opiniei publice, noua conferinţă despre ocrotirea faunei avea să ia cu certitudine măsurile de protecţie necesare. S-⁠a gândit o clipă la fraza pe care Herbier, administra­torul regiunii de nord din Oulé, i-⁠o spusese când venise să-⁠i ceară, la începuturi, o semnătură pe petiţie – Herbier era un om echilibrat, deprins cu asprele realităţi cotidiene din Africa, în urma unor ani lungi de muncă administrativă, şi care nu prea avea chef de generalităţi. Îşi pusese ochelarii, citise petiţia, apoi o împăturise cu grijă şi o aşezase pe masă:

— Dragă domnule, v-⁠aţi făcut o idee prea înaltă despre oameni. Până la urmă, o să deveniţi periculos.

Morel s-⁠a ridicat în scăriţe ca să-⁠şi dezmorţească picioarele, s-⁠a sprijinit de şa cu o mână şi, isprăvindu-⁠şi ţigara, a continuat să supravegheze din depărtare turmă adormită. Triburile din regiune îl porecliseră Ubaba-⁠Giva, ceea ce însemna „strămoşul elefanţilor“, şi, chiar dacă numele îl făcea să zâmbească, nu şi-⁠ar fi dorit unul mai potrivit sub care să fie cunoscut. Trebuia să continue să apere elefanţii din Africa şi să le lase locuitorilor din oraşele şi teritoriile poluate, cu precădere francezilor, grija de a înţelege rosturile campaniei sale. Se bizuia pe ei în privinţa asta, ştia că-⁠i priveşte direct: era parte din tradiţiile lor. A mai rămas o vreme aşa, a stins ţigara direct de şa şi, deodată – spre mirarea lui Habib care a clătinat din cap şi a plescăit din limbă, sedus de speranţa nesăbuită care strălucea în ochii nebunului ala de francez, atât de sigur pe el –, a început să îngâne o melo­die şi, apucând iar dârlogii, şi-⁠a strunit calul spre răsărit printre trestii, pe pământul uscat ce sărea sub copite. Când a ajuns în vârful colinei, de partea cealaltă, s-⁠a întors încă o dată spre elefanţi, şi pe chip i s-⁠a desenat o asemenea expresie de fericire, încât libanezul şi-⁠a scărpinat urechea trăgând o înjurătură, cu admiraţie de cunoscător, în faţa acestei sminteli minunate ce avea un aer, de altfel înşelător, de invincibilitate. Apoi, şi-⁠a îm­boldit energic calul cu pintenul ca să meargă la locul de întâl­­nire pe urmele – potrivit expresiei pe care o folosise în faţa lui de Vries fără nici un alt comentariu – „celui care încă mai credea în asta“.

După două ceasuri, au ajuns în sat şi s-⁠au îndreptat către colibe. Câţiva ţânci au dat fuga în direcţia lor, dar locuitorii se fereau să se uite la ei, cu o râvnă care ascundea o spaimă puter­nică şi o hotărâre de nedzdruncinat de a nu se băga în ceea ce, vădit, considerau a fi treburile albilor. Reacţia l-⁠a întors pe dos pe Morel, şi sămânţa aceea de vrajbă l-⁠a rănit, fiindcă şi-⁠ar fi dorit să-⁠i aibă pe africani de partea lui. În general, când trupa lui se apropia de vreun sat, acesta se golea şi nu mai găsea decât bătrâne şi mămici înspăimântate, ţinându-⁠şi copiii de mână. Nu putea înţelege motivele acestei ostilităţi sau ale acestei spaime. Plătea întotdeauna pentru proviziile pe care le cerea şi, după cele câteva excese de la început, le impusese oamenilor săi, dar mai cu seamă lui Korotoro şi fârtaţilor săi, o disciplină de la care nu accepta nici o abatere. Nu apăra el, oare, însuşi sufletul Africii, integritatea şi viitorul ei? Cu toate astea, ştia că de îndată ce nu era atent, omorau elefanţi. Nu le purta pică. Era tragedia lipsei de carne şi a nevoii de proteine: iată de ce prima urgenţă pe listă – nu încetase o clipă să ceară asta în petiţii – era creşterea nivelului de trai al populaţiilor africane. Constituia o parte a luptei sale, a bătăliei sale pentru ocrotirea elefanţilor. Era cel dintâi lucru ce se cuvenea făcut, dacă se dorea salvarea giganţilor aflaţi sub ameninţare. Totuşi, nu s-⁠a putut împiedica să nu se gândească o dată în plus la reacţia unui bătrân învăţător negru de la Fort Archambault, care-⁠i refuzase petiţia, cu un gest de dispreţ:

— Chestia cu elefanţii e încă o trăsnaie de european îmbui­bat. O idee de burghez ghiftuit. Pentru noi, elefanţii sunt bucăţi de carne umblătoare – când o să ne daţi destui boi, destule vaci, mai vorbim…

***

Despre autor:

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch, de care a divorțat în 1963. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menționăm: Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948; Humanitas Fiction, 2021), Rădăcinile cerului (Les racines du ciel, 1956; Humanitas Fiction, 2022), distins cu Premiul Goncourt, Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Les oiseaux vont mourir au Pérou (1962), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tête coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).