Sunt un fervent cititor de jurnale poate şi pentru că ţin unul încă de la 16 ani (care mă face să roşesc acum însă ce adolescent nu a avut încercarea sa de a ţine un jurnal, în care să-ţi defuleze iubirile împlinite sau dimpotrivă, furia pe notele proaste sau neînţelegerea fundamentală a ambiţiilor sale de către nişte părinţi mereu obtuzi si conservatori? E drept, probabil că adolescenţii ultimului deceniu şi-au schimbat obiceiurile şi au trecut la alte jurnale deschise, accesibile tuturor, on-line, pe Facebook sau blogspot). Ce diferenţă între felul nostru anacronic de a ţine jurnalul, rândurile scrise de mână cu cerneală albastră care se îngrămădeau disciplinate în diverse agende sau caiete studenţeşti, făcând tot posibilul pentru a le ţine secrete, clasificate pe vecie, eventual, cât de rău ne supăram când altcineva ne viola intimitatea jurnalului şi adolescenţii dezinhibaţi de acum care-şi scriu jurnalele on-line, spre o cât mai vastă consultare publică ! Să nu mă văicăresc inutil căci “Tinerii îşi formează criterii din întâmplările schimbate ale lumii de astăzi. Ei nu judecă ziua de astăzi cu ochii celor de ieri; ei socotesc lumea de altădată, a părinţilor lor, ca pe o excepţie, ca pe o anormalitate.”(Mircea Vulcănescu în Tânăra generaţie Editura Compania, Bucureşti, 2004)
Legătura dintre jurnal şi citat este una indestructibila, rare fiind jurnalele care nu sunt construite şi cu materia altora. În mod sigur oamenii care memorează citate celebre pentru a le debita în momente prielnice pentru a cuceri audienţa vor ţine nişte jurnale la fel de impregnate cu aceleaşi citate din oamenii celebri. „Am cunoscut o mulţime de inşi care ţin în buzunar caieţele dolofane pline de sentinţe solemne, bune de plasat în felurite conversaţii de salon. Alţii răspund oricărei întrebări printr-o puzderie de citate bine memorate, ceea ce îi dispensează de efortul şi răspunderea unei opinii personale. Citatul e un excelent auxiliar, atunci când vrei să epatezi, să te legitimezi, să-ţi camuflezi lipsa de idei. Nu zic că, în sine, a practica citatul e dezonorant. Dar e un fapt că, de multe ori, cel care citează nu are discernământul, civilizaţia, adecvarea necesare pentru a se folosi decent de citat: ba mai mult, citează în aşa fel încât se compromite nu numai pe sine, dar şi pe autorul – inocent – al citatului.” (Andrei Pleşu in articolul Citatul ca armă albă (Dilema Veche, nr. 337, 29 iulie-4 august 2010.
S-au scris atât de multe jurnale, aproape fiecare scriitor important a avut sau are unul în timp ce toţi scriitorii modeşti şi mediocrii au două-trei, se publică în continuare jurnale, se scriu lucrări de doctorat despre acest gen literar. Jurnalul suscită un atât de mare interes, are un rating cultural atât de însemnat pentru că publicul se aşteaptă să găsească în jurnalul oricărui om mai mult sau mai puţin important, celebru lucruri inedite, necunoscute, picante, cât mai picante. Un jurnal obişnuit nu interesează pe nimeni. Însă ce valoare mai poate avea jurnalul astăzi când, oricum toată lumea este grăbită să-şi exibe toate detaliile anatomice în speranţa deşarte că va capta interesul şi va deveni cea mai vedeta dintre vedete ?! În mod sigur jurnalul Monicăi Columbeanu ar fi cea mai vândută carte din România din 1989 încoace.
S-au dat o groază de definiţii jurnalului de la Matei Călinescu care în Un fel de jurnal. 1973-81[1] scria că „Jurnalul aşa cum e el, dezlânat şi în sine fără sens, creează totuşi din aşteptările imediate, inevitabil meschine, o altă aşteptare mai mare, mai generoasă, mai nobilă: aşteptarea miracolului, a semnificaţiei regăsite, fie şi pentru o clipă.” dar şi „un jurnal nu este într-adevăr altceva decât o încercare de a-ţi ficţionaliza existenţa şi de a-i da astfel un sens.” până la Gabriel Liiceanu care face o analiză amplă şi expresivă în volumul Uşa interzisă[2] a noţiunii (sau instituţiei?) diaristice „Exact asta e un jurnal: un mod de a explica, de a desfăşura în cuvinte sulul înfăşurat al vieţii noastre. Cei mai mulţi oameni mor pliaţi, împăturiţi, aşezaţi pe raftul care le-a fost hărăzit de către natură şi societate. De fapt, cu toţii vrem să ne explicăm, să ne depliem, să spunem de ce am făcut sau de ce n-am făcut cutare lucru, ce ne propunem să facem, ce am fi făcut dacă…Dar până la urmă sfârşitul ne prinde pe fiecare într-o înfăşurare sau alta, neexplicaţi.” „Jurnalul este cea mai strânsă formă de colaborare cu viaţa care şi-a fost dată. Este un fel de reverenţă făcută nu-se-ştie-cui, un fel de a arăta că ceea ce ţi s-a dat nu-ţi este indiferent. Pe de altă parte, faptul că ai primit ceva în necunoştinţă de cauză poate să devină sursa unui protest infinit.”
Probabil că alte sute de definiţii ale jurnalului au fost scrise si publicate de cei care au ţinut şi ţin un jurnal ( simpatică expresie, a ţine un jurnal desemnează şi ataşamentul faţă de el, căci indiferent ce se spune, autorul ţine la jurnal precum o face cu un câine de pripas care se ţine de el şi nu-i mai dă drumul) căci, până la urmă, tot ajungi să te întrebi de ce-l ţii? De ce-l hrăneşti cu carne din carnea ta dar, de multe ori şi cu carne din carnea celorlalţi, fapt mult mai facil căci ceilalţi par a exista doar pentru a fi fărâmiţaţi şi criticaţi de noi, cei care ţinem jurnalul? Consider că prea mulţi scriitori folosesc prea des citatul ca armă albă, pentru a se legitima, pentru a-şi dovedi erudiţia şi a arăta operele grele consumate la ore târzii din noapte, pentru a-şi epata cititorul când, mai cinstit ar fi să-şi expună propria viaţă, propriile gânduri, trăiri, deziluzii, împliniri căci, să nu uitam în Jurnal se poate trece si acest capitol. S-a intiparit in conştiinţa culturală ca un jurnal nu este un adevarat jurnal daca nu este greu, pesimist, iar cel care-l tine nu este deziluzionat de viata, scarbit de semeni, de tara in care traieste, de destinul sau de exilat interior si/sau exterior. Alteori diaristul furiseaza in materia jurnalului citate academice care pot fi intelese probabil doar de o mana de initiati tot in ideea de a-si impresiona publicul caci exista si categoria diaristlor care scriu jurnalul stiind de la bun inceput ca el va fi publicat, eventual chiar in timpul vietii, poate chiar la doua-trei luni de la finisarea lui caci jurnalul este si un berbec cu ajutorul caruia scriitorul (in sensul larg al termenului) isi loveste dusmanii. In acelasi timp nu i se poate refuza jurnalului rolul de laborator al propriilor idei si, de ce nu, carnet de lectura. Deschisa discutiei ramane dilema daca numeroasele citate din alti scriitori pe care fiecare diarist le colectioneaza cu asiduitate, mai ales tinerii in cautarea adevarurilor vietii, merita si pot fi reproduse in versiunea publica a jurnalelor. Echilibrul dintre citatele pescuite, intre jurnalul de bord al cititorului si propriile trairi este esential pentru reusita unui jurnal. Un astfel de caz este Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt care imbina cu mult succes cele doua dimensiuni, adevarurile altora si propriile experiente / ganduri. .
Jurnalul dovedeste si calitatea sau mediocritatea autorului/ scriitorului. Cu cat încearcă el să-l facă mai interesant, cu cât introduce în zidul lui mai multe cărămizi de sticlă multicoloră cu atât mai mult el devine jurnalul altora şi nu al lui. Un exemplu negativ, din apropierea noastră geografică îl constituie jurnalul criticului literar Constantin Trandafir. Jurnalul său nu este altceva decât un amalgam de bârfe locale, beţii deghizate, răfuieli personale (cei care nu îşi dau seama de genialitatea autorului ie proşti) toate asezonate cu lungi înşiruiri a evenimentelor care au avut loc, să spunem, în martie 1989 pescuite de pe internet şi care par a fi lipite acum, pentru a-l face şi mai interesant. In acest caz, cel al unui jurnal submediocru, ajungi sa regreti ca autorul nu a folosit mai mult citatul pentru îmbogăţirea/ infrumusetarea sarmanului jurnal. Ce deosebire intre însăilările criticului câmpinean, publicate evident in timpul vietii si jurnalul unui vecin geografic, tanarul scriitor Sorin Stoica din Banesti (judetul Prahova) care isi scrie randurile sub spectrul unei morti imediate. Care nu-i permite sa fie mediocru, sa bata campii din simplu motiv ca nu mai are timp.
Mulţi autori de jurnale nu au răbdarea de a răposta ( cu toate păcatele sale, Adrian Marino a avut răbdare să moară, ba mai mult, a oferit un interval de cinci ani suplimentari pentru a servi la ce? e greu de spus, de ce cinci ani şi nu douăzeci ?) şi simt nevoia să-şi facă publice operele de sertar în timpul vieţii, de prea multe ori aceste jurnale nefiind altceva decât petarde aruncate în alte curţi şi pumnale (A mes ennemies ce poignard a avut sinceritatea să-şi numească Liam O’Flaherty jurnalul) înfipte sau măcar aruncate în direcţia inamicilor, iubirilor infidele sau rudelor nerecunoscătoare (au un geniu lângă ele şi nu-l recunosc şi preţuiesc la justa lui valoare – drept răzbunare vor rămâne veşnic încondeiate! Este si cazul simpatic al episoadelor publicate in Revista Noua de Constantin Trandafir). Însă şi acest criteriu (al publicării în timpul vieţii sau după consumarea ei ) este contestabil, singurul criteriu incontestabil este cel al valorii căci un jurnal prost rămâne prost şi după moartea autorului în timp ce unul bun poate fi degustat şi în timpul vieţii autorului.
[1]Editura Polirom, Iaşi, 2005
[2] Editura Humanitas, Bucureşti, 2002
