Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Lumea care n-a fost”, de Ovidiu Pecican, ce a apărut de curând la Editura Polirom, în colecția Fiction.LTD. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Cele mai bune mărturii şi surse de cunoaştere a istoriei sînt epistolele. Acestea pot oferi o imagine foarte limpede a unor vremuri demult apuse, pot delimita teritorii şi pot reflecta în detaliu viaţa oamenilor de acolo, cu bucuriile şi nevoile, cu temerile şi speranţele lor. În romanul său epistolar, o mostră de istorie contrafactuală, Ovidiu Pecican reuşeşte să reconstruiască Moldova veacului al XVII-lea, o altă lume, diferită de cea despre care citim în cărţile de istorie, şi totuşi extrem de familiară. Scrisori din focul luptei, solicitări oficiale la domnie, dar şi corespondenţă personală, din care nu lipsesc ibovnice, tămăduitoare, hatmani, cronicari, stareţi şi multe alte personaje ce devin nemuritoare prin răvaşe. Fidel graiului moldovenesc din secolul al XVII-lea, autorul zugrăveşte o frescă în epistole a unei lumi care n-a fost, dar aşteaptă să fie descoperită.
Fragment:
Mării sale, cneaghinii Măriuca, a logofătului Ilie, stăpâna mea preabună,
Nicoriță, ficior în casă, ot Burmuzăni îț vre sănătati. Și sunt binișor și n-am morit încă, iar oștile ungurești pline-s dă omini de limba noastră. Că m-au dus Ianăș și Miclăuș la cortorile lor, că zâceau că domnul lui Chirai Jicmon are de rostuit ceva ce numai io aș puté rostui dempreună cu iel, ci doară nu era să mă dau de rușine au să dzică de muldovenii noștri că n-au știință de vreo socotială.
Iar acest boier de prin părțile Bălgradului, ce dzâceau că ar avé multe și însămnate moșii și prin părțile Colojvarului, dară nu în cetate, că aceia are direpturi de la craii ungurești de dămult, are mustețe până sub ochi și când te veade să bulbucă la tine și râde gros, împingând burdihanul și scuturându-să ca dă râie când și când, iar scuturătura și-o însoțeaște trăgând mucii pre nas și făcând oarecum cu ochii, ca împuns de ghivol…
Ci mi-au făcut întrebare de știu a spune cum e cu fomeile noastre de la satele den drumul lor, de le-au pus vodă să ridice poalilii pănă supt bărbiie au ba. Că i-au tâmpinat care pe unde și le-au dat din belșug și o muiare tremură dă pe picioare între cinci și zeace oșteni, iar pe urmă și când vine vreun podghiez tătărăsc vine degeaba, că ungurii lor trag la culcare și mai ghine o ieu în fuga cailor până a doua dzi. Crede Chirai, domnul aista la care îi îi zâc ișpan, că Vodă le-ar fi pus pe muiari să îi piiarză în felul acela și de-acum să gândea cum să gate triaba la care l-au triimes craiul lor și să să întoarne la casăle lui, că vine culesul viilor. Și să mai teame de boala frânciască. Iar de turci nu-i pasă, că tăișul lui n-au obosit.
La care am făcut ce am putut și cum mi-au vinit, că n-am voit nici să încurc treaba lui Vodă, dacă iaste, nici să dau nas la muiarile de pe la noi, că doară nice mulduvenii noștri n-au mărs la Aghiuță, ci am lăsat a să înțelege la fiecare ce i-ar fi ședzut la inemă să auză.
Care mă închin în credincioasă slujbă la măria ta,
Nicoriță.
Despre autor:
Ovidiu Pecican este prozator şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994). A publicat romanele Eu şi maimuţa mea (1990; ed. a II-a, 2012); Razzar (1998, în colaborare; premiul Nemira; ed. a II-a, 2012); Imberia (2006); Bokia (2011); Arhitecturi mesianice (2012) şi Noaptea soarelui răsare (2013). Proză scurtă în volumele Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001); Clipuri (2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005), Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), Clujul în legende (2010; în colaborare) şi 999 minciuni (2012).
