Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Seri antice”, de Norman Mailer, apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Esential, traducere din limba engleză de Irina Horea și Mihai Elin. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Menenhetet, copilul de taran care devine general in armata lui Ramses al II-lea, care ajunge supraveghetorul haremului si insotitor al Reginei Nefertiri, se viseaza pe tronul Faraonului. Un batrin evreu i-a dezvaluit cum orice barbat poate sa renasca daca, inainte sa-si dea sufletul, lasa grea o femeie; pruncul nascut astfel isi va intrupa tatal mort, cu toate visurile si cunostintele acestuia. Menenhetet trebuie doar sa-si aleaga femeia si momentul potrivite pentru realizarea visului. Ceea ce si incearca sa faca, in ultima noapte a Marelui Festival al Faraonului Ramses al II-lea, alegindu-si-o ca iubita si poate viitoare mama pe Regina, de care este indragostit. Despre toate acestea povesteste chiar Menenhetet, la curtea lui Ramses al IX-lea, intr-o alta noapte de pomina, Noaptea Porcului, cind totul este permis deopotriva muritorilor de rind, faraonilor si zeilor. De la acel moment au trecut… 150 de ani, intre timp s-au perindat faraoni la tron, regine in paturile lor, s-au distrus si s-au construit orase, piramide si morminte au fost inaltate si devastate, alte batalii au fost purtate, Nilul s-a revarsat si s-a retras in matca lui. De toate da seama Menenhetet, martor si protagonist.
Fragment în avanpremieră:
— Pântecul…? am bâiguit eu.
— În Khert‑Neter, a spus Menenhetet, există un râu de fecale, adânc cât un şanţ. Morţii trebuie să‑l treacă înot. Ka‑urile tuturor, cu excepţia celor mai înţelepţi, a celor mai pregătiţi sau a celor mai curajoşi, vor pieri în râul acela, plângând şi strigând după mamele lor. Ei au uitat felul în care au ieşit din ea. Ne naştem între pişat şi scârnă, şi în apă murim pentru prima oară, alunecând spre moarte când ne deşertăm apele. Dar a doua moarte se află în şanţurile pline din Duad. Stau eu jos în faţa ta şi trag pârţuri? Miroşi tu toate duhorile unui constipat, ale unui mâncăcios, ale unuia pucios, ale celui suferind de fermentaţie, de împuţiciuni, duhorile materiei descompuse, stricate, putregăioase? Asta din cauză că am fost nevoit să trec înot râul de fecale şi am reuşit să‑l trec numai plătind un preţ enorm. Spiritul excrementului omenesc se află acum în respiraţia Ka‑ului meu, cu alte cuvinte, în emoţiile mele, în curtoazia mea neobişnuită. Nu e de mirare că orice nepotrivire se regăseşte şi în manierele mele, da, orice fericire care a fost întreruptă, orice nedreptate faţă de strădania cinstită, precum şi toate seminţele irosite ale iubirii curate, care nu au putut prinde rădăcină, ca să nu mai vorbim de pofta trupească năvalnică atunci când ea nu‑şi poate găsi locul decât în măţăria mistuirii cuiva (deşi mare parte din această poftă se preschimbă în pişat), destul! Nu eşti deloc înzestrat pentru călătoria ta spre Khert‑Neter, dacă nu înţelegi că ruşinea şi irosirea pot fi îngropate în rahat, dar acest lucru e valabil şi pentru un sentiment bogat şi plin de tandreţe. Prin urmare, cum poate acest cazan de emoţii să fie altceva decât o cameră funerară? Nu cumva face şi el parte din pântecul a tot ceea ce urmează să vină? Nu face el parte din timpul renăscut, de nevoie, în scârnă? Unde altundeva pot fi regăsite acele patimi nerezolvate care – frustrate, inerte sau, din cauza duhorii lor, nebune de‑a dreptul – trebuie acum să trudească de două ori mai mult pentru a germina viitorul?
Nu fusese niciodată atât de plin de elocinţă, nici atât de distins la înfăţişare. Nu‑i mai vedeam murdăria din pori în strălucirea pe care aceste cuvinte o împrumutau pielii sale. Din ridurile lui se degaja un joc de lumini. Totuşi, cu cât arăta mai minunat, cu atât eram mai înclinat să nu‑i acord încredere. Limbajul lui avea un efect prea puternic asupra mea. Eram acum stârnit şi de dulcile meandre ale sexului; pântecul îmi era sentimental ca o floare, iar fesele mi se scăldau în miere – nu mai avusesem niciodată o stare atât de încântătoare. Era oare vorba de puterea şi plăcerea unei femei? Ce s‑o fi ales de mândria mea că aveam un falus pe care mă puteam bizui ca pe propriu‑mi braţ? Să te înmoi în asemenea hal auzind imnurile astea închinate sinuozităţilor rahatului! Avea o justificare, chiar dacă era un obicei scârbos, să‑ţi înfigi cu putere propria sulă în curul oricărui prieten (sau duşman) îndeajuns de slab pentru a‑l primi, era un mod de a ne da propria măsură, dar, totuşi!, un egiptean nobil se distingea prin aceea că detesta asemenea murdărie. Mirosul de noroi era prea aproape de viaţa noastră – rufăria noastră albă de in vorbea despre distanţa pe care o păstram faţă de astfel de subiecte, cu cât mai alb, cu atât mai bine. Aşadar, albi erau pereţii noştri, ca şi chipul Zeilor noştri atunci când Îi pictam. Tot astfel, mai distinse erau nasurile noastre când ni le ţineam pe sus cu fineţe. Chiar aici îmi subjuga Menenhetet atenţia cu motivele de fală din subiectul ăsta respingător.
— Eşti mort, a spus, şi primul şoc este că mintea ta va căuta acum să preţuiască ceea ce înainte dispreţuia. Dacă eu am supravieţuit, asta s‑a întâmplat pentru că mi‑am învins orice senzaţie de silă înotând prin Duad.
Era atât de blând acum, încât, în dulcea mea stare de aţâţare, am simţit o duioşie neaşteptată pentru Menenhetet, cum nu mai simţisem niciodată până atunci. Asta îmi dădea o senzaţie de împăcare. Aveam nevoie să ţin şi la altcineva decât la mine însumi! Dar, parcă spre a‑mi arăta că nu avea nevoie de bunele mele sentimente, străbunicul meu a revenit brusc la relatarea sa despre încercarea lui Seth de a‑L sodomiza pe Horus.
— A reuşit, oare? a întrebat Menenhetet. Şi tot el a răspuns: Nu de data asta şi nu acolo. Horus încă avea asupra Sa, să ne aducem aminte, degetul mare al lui Seth, pe care Isis I‑l legase în părul des al capului. Acum, cu capul în jos, cu săgeata lui Seth proptită în sfincterul Său, El ştia că, dacă nu găsea o cale de scăpare, Tărâmul Morţilor putea fi scobit cu forţa în măruntaiele Lui. Aşa că Şi‑a ridicat o mână, Şi‑a smuls un smoc de păr pentru a desprinde degetul şi l‑a agitat în aer. Erecţia lui Seth a dispărut. Brusc, falusul lui Seth a ajuns să fie la fel de mic precum degetul Său amputat, iar Horus, într‑o răbufnire (în sfârşit!) de furie zeiască pentru ceea ce aproape că se făptuise asupra Lui, L‑a înşfăcat pe Seth de testicule cu o asemenea forţă, încât pacea din ceruri a fost pe veci tulburată. Urletul care a răsunat pe neaşteptate a fost pe măsura furiei cu care Seth, la rândul Lui, L‑a lovit pe Horus în faţă, chipul tânărului devenind imediat hidos, cu ochii aproape scoşi din orbite. Arăta acum ca un hipopotam.
Despre autor:
Norman Mailer (1923-2007) s-a nascut in Long Branch, New Jersey. A studiat la universitati de elita, printre care Harvard si Sorbona. A luptat in Filipine in cel de-al Doilea Razboi Mondial, experienta reflectata in capodopera sa, romanul Cei goi si cei morti, publicat la virsta de numai douazeci si cinci de ani, care a primit elogii fara precedent din partea criticii, intrind imediat in canonul literar american. A fost coeditor al faimoasei reviste Village Voice (1954). A candidat fara succes la postul de primar al New Yorkului in 1969 si a fost presedinte al PEN Clubului american din 1984 pina in 1986. Opera lui este un melanj de fictiune, jurnalism si eseistica, iar combinatia de reportaj si proza subiectiva se intilneste in multe dintre cele mai cunoscute carti ale sale, precum Armatele noptii (1968, distins cu Premiul Pulitzer si National Book Award), Bataia (1975), Cintecul calaului (1979, Premiul Pulitzer), Strigoiul lui Harlot (1991). Pe linga romane, a mai publicat poezie, proza scurta, scrieri politice, eseuri, biografii si critica literara. De acelasi autor, la Editura Polirom au fost traduse romanele: Cei goi si cei morti (2004), Un vis american (2005), Evanghelia dupa Fiul (2006) si Castelul din padure (2007).
