Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Chihlimbar”, de Cătălin Pavel, ce a apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Ego. Proză. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Cînd biografiei balcanizate a muzicianului franco-flamand Josquin des Prez i se adaugă o călătorie în Dobrogea, fresca istorică se scorojeşte brusc ca într-o reclamă şi devine o parodie sprintenă. Aici Hanul Ancuţei e, cum-necum, o tabără de creaţie, cu fonduri renascentiste nerambursabile, pentru scriitorii şi muzicienii dintr-o Uniune Europeană medievală. Singurătatea lipseşte din acest roman. Se glumeşte, în gînd sau nu, cu pretexte gîrlă, de la concursul scolastic pentru cea mai complicată alegorie despre Dumnezeu la conflictul dintre birocraţie şi amour courtois. Este o variantă europeană a celor 1.001 de nopţi, una în care se trăieşte din dragoste, pe muzică şi fără discernămînt. Romanul de iubire este camuflat într-o cercetare a „trecutului absolut”, stocat integral în „grădina întristării şi havuzul snoavelor” ca într-un hard disk.
Fragment în avanpremieră:
Afară primarul şi tătarii se desfăşuraseră, luminînd teatrul de operațiuni cu focuri mari de brad şi ridicaseră pancarte cu Josquin – Predă-Te (predă-te subliniat cu cretă roșie, sanguigna). Primarul se cocoţase pe o movilă, şi striga: Josquin eliberează femeia şi ieşi cu mîinile sus! ştiu că eşti acolo! Josquin ieşi (era acolo într-adevăr) şi se uită în jur. Pe toate gardurile erau copii, pînă şi pe dealurile mai îndepărtate. Copiii ţineau pancarte cu Te Iubim Josquin, iar mămicile lor le ţineau pe spate un pulovăraş de lînă. Muzicantul aşteptă puţin, pentru ca primarul să se oprească din strigat Josquin ieşi afară, îşi drese glasul şi vorbi, într-o linişte absolută, încît se auzi şi în satul vecin ce spunea, ceea ce intră în letopiseţul local drept un prodigiu. Domnule primar, spuse el, daţi-mi voie mai întîi să vă mulţumesc (şi aci făcu o plecăciune). Cîteva lucruri mă deranjează, totuşi. Mai întîi, regulamentul de ordine interioară al primăriei prevede că focurile mari de brad se folosesc exclusiv la încercuirea casei în care s-a ascuns cel acuzat de infracţiuni care, dovedite, ar aduce acestuia o pedeapsă însumată de cel puţin 35 de ani de puşcărie. Cazul meu se încadrează la focuri mari de carpen. Nu aş vrea acum să întreb unde este stocul de lemn de carpen care trebuia să fie disponibil pentru asemenea ocazii. Dar daţi-mi voie să observ că pancarta pe care scrie Josquin – Predă-te! este nouă. Regulamentul prevede, domnule primar, ca pancarta să fie refolosită, de pe ea ştergîndu-se adică numele cerut de ultima ocazie similară, de exemplu Moriarty, și înlocuindu-se cu numele cerut de realitatea din teren și de pe coclauri, spre a evita risipa de pancarte. În încheiere, vă felicit şi vă doresc realegerea în funcţia de primar. Cu aceasta, după ce se uită fericit la feţişoarele încîntate ale copiilor, dădu să intre în casă. Primarul însă strigă Vagabondaj! Evadare! Ultraj! Sechestrare! Predă-te, Moriarty! Adică Josquin! Nu am acte de şedere aici, răspunse cîntărețul, pentru că, luptîndu-mă să obțin de la autorități ceea ce mi se cuvenea, nu am folosit îndestul ca armă nemiloasa șpagă! Sătenii apăruseră şi ei, punînd femeilor un şal de caşmir pe spate, şi la auzul acestei spuse, dădură din cap, aprobator. Cîte nu pătimiseră și ei pînă să pună mîna corespunzător pe această armă! Dar nu am avut de unde da mai mult, mai zise Josquin. Sătenii murmurară din nou, pentru că de unde să le dai, şi la ăla, şi lu ăla. Copiii se cam plictiseau la pasaju-ăsta, nu prea înţelegeau exact; de aceea cînd Josquin dădu să treacă din mînă în mînă actele lui personale, ca să se vadă că are, cu toate vizele lui, care ilustrau trecerea de la socialism la gotic şi invers, copiii le răsfoiră încîntaţi, şi cînd ele ajunseră spre dimineaţă înapoi la el, pe una din pagini era scris mic cu creionul: Te iubim, Josquin! Împotriva mea nu există o hotărîre judecătorească definitivă, continuă el (și aci făcu ultima plecăciune pe care o avea). Eu nu am făcut decît să atrag atenția (în repetate rînduri și printre rînduri) asupra felului în care dumnealui se poartă cu aceşti tătari amărîţi. Toată lumea se uită la tătari care, sfioşi, se tupilară şi îşi înfundară cuşmele pe cap. Le-a zis că de la Bucureşti li s-a redus indemnizaţia la jumătate; din contră, a primit bani să le facă sat nou lîngă Baba Saltuk! Aveau nişte cai mici, cu părul lung; acuma trag bălegarul pentru grădina primarului, fără mîncare fără apă; băiete, ia vino încoa. Un tătăruş se sculă, şi uitîndu-se în jur zise că el? Da, băiete, tu, vino încoace. O bănuială sumbră îl apucase pe primar, care se lăsă jos pe scaunul lui de aur. Josquin puse o mînă pe umărul tătăruşului, ia zi băiete, cum îl chema pe căluţul tău, la care ţineai ca la ochii din cap. Noroc că apăru şi Ilona în uşă. Bărbate, strigă ea, termină cu retorica asta emoțională josnică. Ia uite unde se ascundea politicianul vremilor noastre, se minună ea. Şi voi oameni buni, la ce căscaţi gura atîta. E noapte! Muiere nu aveţi, ca să o mulţumiţi? Copiii nu au şcoală mîine, sau nu i-aţi dat? Josquin zise, flori am furat ca să le dau femeii mele, ca să o îmbunez, pentru că nu am putut s-o îmbunez cu vorbe şi nu am pentru moment nevoie de zavistie în casa mea. Bine că nu a trebuit să fur vorbe, strigă el, că pe-alea nu aveam de unde să le iau! Femeile se uitară la bărbaţii lor cu o privire scurtă, voalată, imposibil de înţeles pentru ei, care exprima regretul lor faţă de ignoranţa profundă a bărbaţilor în genere, chiar dacă aceasta mergea uneori, clătinîndu-se, mînă în mînă cu inima lor bună. Şi, lăsă Josquin vocea jos, cum pot eu să o sechestrez, ca venetic, pe femeia asta în însăși casa ei?! rămase el mirat dintr-o dată, fiindu-i însă chiar și așa în continuare peste putință să înțeleagă. Cînd ea iese după mine din casa unde o ţin eu şi vine la mine care sînt afară acu noaptea să-mi aducă un pahar de ceva tare ca să mă încălzesc că am îngheţat vorbind?! Într-adevăr, luă paharul din mîna ei şi gustă gîndindu-se. Bărbaţii se uitară la femeile lor cu o privire lungă, care arăta că în ciuda pisălogelii, iubirea lor nu murise, şi faptul că trăgeau la măsea era numai şi numai efectul oboselii de a lua de la capăt, zi după zi, propria viață, chiar dacă se desfășura în cazul de față exclusiv în interiorul acestui text. Primarul, care încerca să ridice una din pancartele rămase aruncate pe jos, se lăsă păgubaş şi dădu să plece. Mai strigă totuși: Dar pălăria? Pălăria de ce o porţi?
Josquin nu știu să răspundă. Se stabili de urgență o cauțiune pentru o sumă exorbitantă, atît de exorbitantă încît cuvîntul însuși trebui adus din Franța peste noapte.
Despre autor:
Cătălin Pavel (n. 1976), doctor în arheologie. Săpături în ţară şi în Maroc, Franţa, Germania, Israel, Anglia şi în special Turcia (Milet, Gordion şi, în 2005-2010, Troia), avînd ca rezultat volume academice ca Describing and Interpreting the Past (Editura Universităţii din Bucureşti, 2010) şi Dicţionar de Mitologie Greco-Romană (coautor, Corint, 2011) şi o rubrică permanentă de arheologie în Dilema veche. Bursier CEREFREA la Université Paris 1 Sorbonne, Chevening la Universitatea din Oxford, Andrew W. Mellon la Institutul Arheologic Albright din Ierusalim; a predat cursuri de artă clasică în Bucureşti şi Atlanta. A debutat în poezie cu Altera Pars (A.T.U., 2013), cel mai recent volum de versuri fiind Adagietto (frACTalia, 2016). Romane: Aproape a şaptea parte din lume (Humanitas, 2010; traducere franceză, 2017), Nicio clipă Portasar (Cartea Românească, 2015) şi Trecerea (Cartea Românească, 2016; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România).
