Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră din volumul ”ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, de Alina Nelega, ce a apărut de curând la Editura Polirom, în colecția Ego.Proză. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
„După ce, timp de decenii, s-a implicat în viața teatrală din România, impunîndu-se ca una dintre figurile de prim-plan ale domeniului, Alina Nelega revine la literatură cu un roman copleșitor. Contrar titlului (foarte subtil, de altfel), aici se derulează multe întîmplări care, adesea, te țin cu sufletul la gură, fiind menite să pună în evidență biografia accidentată a unei fete și, mai apoi, a unei tinere din Ardeal în întunecații ani ’80, aflată așadar într-o dictatură care invadează, fără scăpare, măruntele vieți și într-o societate patriarhală, în care aspirației feminine i se opune, întîi de toate, familia proprie, care trăiește încă în preistorie. Tocmai de aceea, feminitatea (în ipostaze diverse și sub aspecte variate, de la avînt la mutilare, cu dragostea, maternitatea și sexualitatea incluse) este tema dominantă a cărții. Desigur, mai există cîteva teme la fel de incitante, pe care cititorul le va descoperi în acest roman puternic și necruțător, pe care îl recomand cu căldură și cu încredere.” (Sanda Cordoș)
Fragment:
Nu prea se poate concentra, o dor picioarele și i s-au umflat, stă deja de patru ore la coadă, soarele o bate în cap, a citit vreo treizeci de pagini, dar a reținut prea puțin. Noaptea e mai ușor de învățat, atâta că, dacă trece de ora unu, aude cum vine acasă Éva, sfârâie uleiul încins, care nu pute a pește stricat ca al ei, e ulei bun, de floarea soarelui. Miroase tot cartierul a cartofi prăjiți, e cea mai bună mâncare din lume, la unu’ noaptea, după o zi de fumat și băut cafea care nu e de fapt cafea, ci un înlocuitor misterios cu gust de plastic fiert. Salivează intens și o doare rău stomacul plin de covrigi pietroși și salam mucegăit, iar pe urmă, după ce tortura ia sfârșit, prin fereastra deschisă răzbate aroma fină a țigării pe care Éva o fumează înainte de culcare. Stagiară la spitalul central, Éva are întotdeauna țigări bune, cafea adevărată, are și de-ale gurii, cartofi buni de-acasă, de la Miercurea Ciuc, habar n-are cum fac ungurii ăștia, pe ce căi se aprovizionau, dar în nopțile de vară mai răcoroase, când încearcă să-și bage-n cap gramatica generativă sau Beowulf sau fragmentele din biblia lui Aelfric în engleza veche, o urăște din răsputeri pe Eva, cu toată ființa ei, ar ucide-o pentru cartofii ăia, pentru hainele din pachet și pantofii comozi, din RDG, pentru cărțile pe sub mână de la altă pacientă, librăreasă, pentru țigările alea fine, din care, da, îi mai dă și ei, așa că nu e frumos s-o urască. Dar tot o urăște, pentru că e unguroaică și are mai multe din start, are rude peste tot în orașul ăla, merge o dată pe lună la opera maghiară și o dată la teatrul maghiar – are abonament – și se dă în fiecare dimineață cu deodorantul ăla cu parfum, Impulse, care se simte pe casa scărilor și la opt fără un sfert, când coboară și ea să ia 22-ul spre școală, asta dacă reușește să intre, transpirată și puțind a vodcă stătută, în mulțimea de bărbați care au întârziat la lucru și care miros exact ca ea. Așa că, de cele mai multe ori, merge pe jos cei șase kilometri până la facultate și ajunge doar la ora a doua.
Femeia de lângă ea se clatină puțin, se sprijină de brațul ei. Oare ce-și imaginează aia, că o să-i țină locul până se așază la umbră sau ce, că și ea tot în soare stă, și ea e nesigură pe picioare, ca în tren când merge acasă și nimeni nu-i cedează locul, că ea e tânără și nu are dreptul să obosească, să o doară picioarele, să se plângă de junghiurile din spatele cocoșat de atâta cărat la cărți și haine de spălat. Le duce acasă o dată la două-trei săptămâni, o mașină de spălat e un vis prea frumos, las’că nici n-ar putea să radă săpun și să le spele cu leșie, ca bunica. O-mpinge la o parte pe femeia care bombăne ceva, se uită urât – dar ea nu vrea să fie atinsă de vaca aia bătrână, o gospodină care n-are altceva de făcut, se poate trezi de dimineață să cumpere lapte sau mai bine să meargă naibii la țară și să zgârie pământul. E o coadă pe trei-patru rânduri, deocamdată lumea e destul de liniștită, încă nu s-a deschis, au văzut doar cum a ajuns camionul sigilat la ușa din spate, dar nimeni nu știe când vor începe să servească și oricum va fi bătaie, dar ea e decisă să împartă pumni și picioare și de data asta să ajungă la un pui, deseară o să-i bată la ușă Evei, s-o invite la cină și atunci ea o să facă niște cartofi prăjiți în ulei din ăla bun și o să prăjească puiul în tigaie, o să roadă până și oasele, că puii ăștia erau foarte mici, asta însemna că oasele puteau fi mâncate și ele, pline cu măduvă și prăjite, așa ca semințele din merele pe care le mănânci cu cotor cu tot, rămâne doar codița pe care-o sugi și o ronțăi ca pe-o scobitoare, pe urmă – bolovanul din stomac.
Oamenii se agită, fac mici valuri, un cutremur se răspândește dinspre rândurile din față spre spate, vocile urcă, se dăăăă! au deschiiiiiis!, ea închide cartea și își face loc presând spre ușa magazinului, în jurul ei câțiva bărbați vociferează, dar ea nu-i aude, profită de fiecare spațiu liber, de cea mai mică greșală, sunt surprinși de ghionturile ei, acum da, profită de tinerețea ei, de foamea ei, de trupul ei rezistent, de volumul cartonat cu care-și croiește drum, va mânca, azi va mânca. Lateral, ies oameni victorioși, cu mici pungi albastre în mâni. Cu hainele în dezordine, o femeie în doliu încearcă fără succes să-și recupereze mica pălărie, care a rămas undeva prin față, plină de praf, ruptă și călcată în picioare. Întinde mâna în care ține bancnotele șifonate și cele două monezi, banii exacți, cineva o lovește în sân, dar cartea o protejează și ea reușește să înșface punga cu cealaltă mână. Își croiește drum urlând, dar mulțimea urlă mai tare, se apleacă și dă din răsputeri la gioale. Iese, în sfârșit, gâfâind, purtând la piept puiul din care curge un fel de zeamă roz-maronie, pe bluza albă, de examen. Coada freamătă și din ea zboară pagini întâmplătoare, sute de picioare frământă pe jos coperțile Lusiadelor. Se apleacă, măcar prefața de-ar mai fi rămas, e acolo, lipită de asfalt, dar nu poate ajunge la ea, o s-o plătească, bibliotecara o să se-nfurie, cartea asta nu se mai editează, n-o să-i mai împrumute nici o carte, să facă bine să citească în frig și semi-întuneric la sala de lectură. Dar nu conta, avea puiul.
Despre autoare:
Alina Nelega este cunoscută mai ales ca autor dramatic. Piesele sale de teatru sînt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor european” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș.
