„Nicio pastilă magică”, după o piesă de teatru a lui Christian O’Reilly
Regie: Laurențiu Rusescu
Scenografie: Andreea Koch
Traducere: Laurențiu Rusescu
Distribuție: Mihaela Velicu, Marius Manole, Alexandru Tache, Ariana Dumitru, Paul Lucian Teodorescu, Arian Notrețu, Alexandru Calițoiu
Cu participarea video: Alexandru Potocean, Cosmina Olariu, Vitalie Bichir
Muzica: Călin Țopa
Video: Constantin Șimon
Regia tehnică: Adrian Ionescu, Vlad Isăilă
Sufleor: Cătălina MoiseProducător
Delegat: Mădălina Ciupitu
Data premierei: 14.12.2025
Durata: 1 h 30 min / Pauză: Nu
În seara zilei de 23 ianuarie, spațiul intim al Sălii Atelier din cadrul Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București a găzduit spectacolul Nicio pastilă magică, după textul dramaturgului irlandez Christian O’Reilly, în regia lui Laurențiu Rusescu. Sala, ocupată până la ultimul scaun, a devenit martora unui demers artistic care depășește zona estetică și intră direct în teritoriul responsabilității sociale. Proiectul se distinge printr-o formulă neașteptată pentru teatrele românești: pe scenă au evoluat persoane cu dizabilități motorii alături de actori consacrați, Marius Manole și Mihaela Velicu, și tineri aflați la început de drum în arta actorului. Această întâlnire nu este una demonstrativă sau ornamentală, ci funcționează organic, ca parte esențială a construcției spectacolului.
Într-o durată de aproximativ o oră și jumătate, Nicio pastilă magică aduce în prim-plan o realitate adesea ignorată: dificultatea cu care societatea contemporană își susține membrii vulnerabili. Textul lui O’Reilly, adaptat cu finețe contextului românesc, păstrând totuși plasarea acțiunii în Irlanda, vorbește despre limitele sistemelor de sprijin, despre izolarea celor care nu se încadrează în normele funcționalității majoritare standard și despre nevoia de a fi văzut și ascultat. Încă de la primele replici, spectacolul se prezintă într-o notă autoreflexivă, făcând aluzie la semnalele prin care personajele încearcă să tragă un semnal, teatrul este prezentat ca un semnal, ca o formă de avertisment adresată comunității. Importanța semnalelor este dezbătută, au sens doar dacă sunt urmate de acțiune.
Spectatorul urmărește parcursul a patru tineri cu dizabilități motorii, fiecare confruntându-se cu propriile limite, frustrări și forme de excludere, dar și cu dorința de autonomie și recunoaștere. Situațiile scenice alternează între momente de confesiune, dialog și interacțiuni care scot la iveală raporturile inegale dintre individ și sistem. Prin intermediul proiecțiilor din fundal, publicul are acces la fragmente din realitatea fiecăruia: dificultăți birocratice, dependența de ajutorul altora, obstacolele zilnice care transformă gesturi aparent simple în adevărate probe de rezistență. Acțiunea nu este construită linear, ci ca o succesiune de experiențe care se completează reciproc, conturând o imagine coerentă a unei realități trăite, nu imaginată. Diferențele de experiență scenică nu devin un obstacol, ci o resursă artistică.
Regia semnată de Laurențiu Rusescu evită orice tentație de a transforma dizabilitatea într-un instrument de emoție facilă. Dimpotrivă, regizorul construiește un cadru în care prezențele scenice sunt valorizate prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce le lipsește. Ritmul spectacolului este atent controlat, alternând momentele de dialog dens cu pasaje de liniște care lasă loc reflecției. Regia mizează pe simplitate și pe relația directă cu publicul, permițând mesajului să ajungă nealterat la spectator.
Scenografia este redusă la esențial și funcționează mai degrabă ca suport pentru discursul uman decât ca element spectaculos în sine. Spațiul de joc este construit în jurul unei scene cu pante, care sugerează constant ideea de dezechilibru și dificultate de deplasare, fără a încărca vizual reprezentația. În fundal, proiecțiile video aduc în prim-plan situațiile concrete ale celor patru tineri cu dizabilități motorii, oferind spectatorului repere biografice necesare pentru a înțelege parcursul și realitatea fiecăruia. Aceste inserții nu întrerup fluxul scenic, ci completează discret acțiunea, adăugând un strat de claritate și apropiere față de experiențele prezentate.
Jocul actoricesc reprezintă unul dintre punctele forte ale spectacolului, Marius Manole și Mihaela Velicu își asumă roluri construite cu rigoare și empatie, fără a domina scena, ci integrându-se într-un ansamblu echilibrat. Prezența lor oferă siguranță și coerență întregii distribuții. Tinerii actori și persoanele cu dizabilități motorii aduc o energie autentică, lipsită de artificii, care conferă spectacolului o sinceritate rar întâlnită. Diferențele de experiență scenică nu devin un obstacol, ci o resursă artistică.
Dincolo de dimensiunea estetică, Nicio pastilă magică funcționează ca un exercițiu de conștientizare cu miză socială reală. În România, persoanele cu dizabilități reprezintă câteva procente consistente din populație, fiind vorba de sute de mii de oameni care trăiesc, în marea lor majoritate, în afara instituțiilor, în familii sau pe cont propriu. Cu toate acestea, accesul lor la servicii culturale, educaționale și sociale rămâne limitat. Infrastructura urbană este adesea neprietenos adaptată, iar spațiile publice, inclusiv cele culturale, continuă să excludă prin lipsa rampelor, a lifturilor funcționale sau a transportului accesibil.
La nivel legislativ, există prevederi care ar trebui să asigure sprijin concret persoanelor cu dizabilități, precum dreptul la asistenți personali plătiți de stat și accesul la servicii de recuperare și integrare, temă discutată direct și în spectacol. În România sunt înregistrate aproximativ 960 000 de persoane cu dizabilități, majoritatea trăind în familie sau independent, nu în instituții. În practică însă, acordarea asistenților personali depinde de bugete locale și de decizii administrative, motiv pentru care nu toate persoanele eligibile beneficiază de acest sprijin, iar acolo unde există, el este adesea insuficient.
Integrarea profesională rămâne un punct vulnerabil: rata de angajare a persoanelor cu dizabilități este mult sub media națională, în ciuda existenței unor cote legale și a unor programe de stimulare a angajatorilor. Diferența dintre cadrul legislativ și realitatea de zi cu zi evidențiază caracterul fragmentar al sprijinului oferit, context în care mesajul spectacolului capătă o relevanță cu atât mai mare.
În acest context, spectacolul capătă o relevanță aparte: nu propune soluții rapide și nu promite rețete salvatoare, ci mută accentul pe responsabilitatea comunității și pe nevoia de implicare constantă. Mesajul său devine cu atât mai puternic cu cât este rostit chiar de cei care trăiesc zilnic aceste limitări, transformând scena într-un spațiu de vizibilitate și recunoaștere, nu într-un simplu loc al reprezentării simbolice.
Titlul spectacolului devine, astfel, o cheie de lectură: nu există o pastilă care să rezolve rapid inegalitățile, discriminarea sau indiferența. Schimbarea începe prin atenție, prin disponibilitatea de a privi dincolo de propriul confort. Actul artistic demonstrează că teatrul poate fi un spațiu al întâlnirii reale, în care diferențele nu sunt ascunse, ci asumate.
Nicio pastilă magică este un spectacol necesar, care își găsește forța nu doar în mesaj, ci și în modul în care acesta este transmis. Prin regie, interpretare și concept, proiectul reușește să deschidă o discuție urgentă despre incluziune și responsabilitate socială. Este genul de producție care merită văzută nu doar pentru valoarea sa artistică, ci și pentru întrebările pe care le lasă în urma ei și pentru felul în care provoacă spectatorul să nu rămână indiferent.
Spectacolul „Nicio pastilă magică” poate fi văzut la Teatrul Național București.
