Dintre motivele care ar putea fi invocate întru justificarea poziţiei precare pe care o deţinem în clasamentele europene la mai toate capitolele, unul ar fi şi mentalitatea păguboasă prin care nu ne încredem în semeni, şi nici în noi, ne manifestăm solidar doar în resentiment şi cerşim salvarea de la idoli şi moaşte. Căci din asemenea apucături se alege un popor care nu mai e popor, o ţară care trage targa pe uscat. Ne sufocăm de indignare când ni se spune asta, dar ştim cu toţii că aşa e şi faptul ne amuză, pervers (pentru fiecare dintre păcatele noastre există cel puţin câte un banc capital, scos de români despre români). Apoi plecăm „afară”, impregnaţi de străvechea fatalitate că aici nimic nu poate rodi. Nu ne bucurăm, dar nici nu cădem pe gânduri. Ne cuprinde doar, din când în când, aleanul.
Fatalitate… Dacă aşa suntem, genetic, nu pare posibil să ne schimbăm radical şi poate nici n-ar trebui să ne mai deranjăm încercând. Decât cu fundul în două luntri, mai util ar fi să ne cultivăm de pe acum un mediu care să ne permită să ne simţim bine între noi, chiar dacă lumea se schimbă. Mai ales că direcţia în care se schimbă… Situaţia că deja suntem în Uniunea Europeană ar fi doar o complicaţie în plus, care s-ar putea totuşi rezolva: perseverând, reuşim noi până la urmă să-i facem să ne dea afară.
Fatalitate? Reamintindu-ne originile, vedem că am devenit români în urma faptului că strămoşii noştri latini au trecut prin creuzetul slavo-bizantin, care le-a conferit acea identitate sud-est europeană pe care am păstrat-o până azi. O ascendenţă, deci, dintre cele mai onorabile, un bun punct de pornire. Dar, ca să propăşească, o grupare umană coerentă are nevoie de timpul în care să-şi formeze şi stabilizeze instituţiile, să-şi definească aspiraţiile, să devină popor. Noi însă, de fiecare dată când ne pregăteam să începem ori să reîncepem să ne închegăm istoria, ne-am trezit pe cap cu câte un cuceritor care ne-a întrerupt evoluţia firească, deturnând-o pe alte coordonate. Suzeranitatea maghiară ne-a blocat întruparea statală pentru câteva sute de ani. Abia emancipaţi, prin Descălecate, eforturile ziditoare ale unor Basarabi ori Muşatini s-au risipit în confruntări inegale cu Poarta. Emancipaţi din nou după alte câteva sute de ani, epopeea modernizării, abia pornită, ne-a fost retezată sec de către comunism. E drept că nu ne-am aflat doar noi într-o asemenea situaţie, dar cei care au trecut prin ceva cât de cât comparabil ori sunt acum vecinii noştri în clasament, ori nici n-au intrat încă în el. Nu fatalitate a fost, ci curat ghinion.
De obicei, evocarea acestor fapte nu face decât să stârnească animozităţi. Le amintesc totuşi aici în ideea că rolul Istoriei poate fi şi altul, în afara aceluia de a ne oferi motive să ne plângem de milă şi să ne uităm urât la vecini, cu senzaţia că ne-am găsit astfel o justificare a slăbiciunilor şi chiar un factor de coeziune. Dar ar fi trist ca numai resentimentele să ne ţină împreună, ca popor. Privind şi partea plină a paharului, observăm că cele două episoade de neatârnare pe care le-am cunoscut au reprezentat uimitoare momente de efervescenţă, trăite alert, cu nesaţiul celui care parcă simte că răgazul nu va dura. Ele includ esenţialul a ceea ce considerăm că merită să fie reţinut. Primul, culminând cu Ştefan, a fost excepţional din punct de vedere politic, economic şi chiar militar. Dar mai ales spiritual, atunci când prin conectarea la valorile timpului s-a creat un stil original, de o puritate neegalată încă. Şi dacă au ajuns să nască un stil, e semn că oamenii aceia aveau ceva important de spus. Celălalt episod major a fost, desigur, cel al modernizării, când, profitându-se cu aplomb (şi cu aportul unei admirabile voinţe politice) de o neverosimilă suită de conjuncturi favorabile, s-a reuşit în mai puţin de un secol un adevărat tur de forţă: înfăptuirea şi eliberarea statului naţional şi aşezarea lui pe calea europeană. La fel de important dar încă mai semnificativ, renaşterea politică şi economică a fost iarăşi însoţită de una spirituală, prin impecabila izvodire a unei splendide limbi moderne în care se putea gândi şi crea la cel mai înalt nivel. Aşa că nu e de mirare că atunci când am fost invitaţi să-i alegem pe cei mai mari zece români din toate timpurile, i-am aşezat în fruntea listei pe Ştefan cel Mare şi pe Carol I.
Nici chiar întunecata perioadă a arbitrariului otoman nu a fost complet lipsită de personalităţi notabile. Mă gândesc, între alţii, la Mihai Viteazul şi mai ales la Constantin Brâncoveanu, creator, şi el, de stil. Au fost însă episoade derulate nu în spiritul vremilor ci în pofida lui şi de aceea sfârşite tragic şi fără alte consecinţe imediate în afara înăspririi jugului. Care jug afecta în primul rând poporul, cel chemat să ducă prin timp fiinţa neamului. Nimic însă nu se compară ca influenţă nefastă cu ce a produs comunismul, chiar dacă a durat mai puţin de cincizeci de ani. Comunismul a surprins procesul de modernizare în stadiul de coajă peste un miez dintr-o altă istorie şi, astfel, pătrunderea în profunzimea a patru sute de ani de convieţuire cu Orientul, care urma să fie îndelungată şi laborioasă, sigur productivă, n-a mai avut loc. Noua putere impusă din afară a spulberat dintr-un foc ambele structuri, transformându-le într-un amalgam inept de tradiţii dezrădăcinate şi aşchii boante de modernitate. Cu impostura şi insanitatea ridicate la rangul de forţe conducătoare, s-a apucat să construiască din aceste ingrediente o gigantică butaforie care maimuţărea totul, fără să reprezinte cu adevărat nimic din ceea ce eram.
Istoria ni s-a împărţit aşadar între perioadele de amorţire sub dominaţie străină, întrerupte de scurte zvâcniri care ne arată ce-am fi putut deveni. Acum, că am scăpat şi de comunism şi suntem de bine de rău acceptaţi în Europa, ceea ce avem de făcut este să reluăm procesul de emancipare de acolo de unde a fost întrerupt. Istoria nu se încheie aici şi revine timpului nostru datoria să pornească o nouă devenire, într-o nouă neatârnare. Momentul favorabil trebuie fructificat, cu atât mai mult cu cât am dovedit că am putea, dacă am fi lăsaţi să o facem. Cine, de data asta, ne-ar mai putea împiedica?
Probabil că, cel puţin deocamdată, doar noi înşine. Căci dacă felul în care ne manifestăm nu ne este intrinsec, ci doar o condiţionare dobândită, o mentalitate, cum ziceam, calozităţi rezultate din frecuşuri istorice de care nici măcar nu suntem integral vinovaţi, asta spune doar că am avea şansa să ne schimbăm, dar nu şi că schimbarea vine de la sine, la pachet cu libertatea. E uşor şi iată, argumentabil, să dăm vina pe străini; au încercat-o deja legionarii, într-un elan recuperator care i-a impresionat pe mulţi, dar naţionalismul lor frust s-a dezlănţuit împotriva puţinilor alogeni accesibili pe care i-au mai găsit. Epoca era însă greşită, ca de-altfel şi adversarul: marile revendicări fuseseră deja împlinite, iar purificarea ar fi trebuit să ne privească în primul rând pe noi.
Lucrurile nu sunt total diferite ci doar mai complicate acum, după ce peste vechile metehne s-a lipit indescriptibila mizerie a comunismului. Căci tot răul care ne-a străbătut de-a lungul timpului, presiunea otomană, apoi straturile încă necomunicante, apoi distrugerea sau falsificarea reperelor, teroarea şi minciuna, dezrădăcinarea, rezistenţa chiar, la ele, au sfârşit prin a ne otrăvi fiinţa. Am îmbrăcat peste făptura noastră sufletească o platoşă de ne-simţire. Dar cum se poate lupta împotriva unor duşmani imponderabili şi subtili precum incapacitatea cronică de a fi coerenţi, permanenta lejeritate, labilitatea caracterului? Putem fi convinşi în vre-un fel să nu ne mai furăm singuri căciula? Poate că da, însă numai dacă ne punem la punct mentalitatea corespunzătoare, ale cărei repere să fie date de sentimentul apartenenţei la o comunitate puternică, bine articulată şi cu un stil propriu, aşa cum au popoarele pe care le admirăm şi împreună cu care am vrea să fim. Numai că ele şi-au construit coerenţa în timp, în exact timpul care nouă ne-a fost răpit. A încerca să le copiem mecanic, fără să acţionăm şi asupra a ceea ce am devenit, ar însemna reîntoarcerea la formele fără fond; iar pentru asta, acum, ne lipseşte iarăşi timpul.
Timpul, deoarece în momentul de faţă ne aflăm într-un echilibru instabil, din care scăparea hăţurilor pare cea mai probabilă dintre continuări. Ca să nu se întâmple asta, cel mai rapid şi mai eficace ar fi să evaluăm ceea ce considerăm că este valoros în istoria pe care am străbătut-o şi, dacă găsim acolo ceva care credem că poate fi preluat şi dus mai departe, să preluăm fără întârziere şi să ducem mai departe. Am descoperi astfel că nu tot timpul devenirii noastre a fost pierdut şi, totodată, demersul ar întâmpina cea mai mică rezistenţă organică posibilă. Abia aşa am avea datele să ne definim personalitatea fără să mai fie nevoie să mistificăm realitatea şi fără a dori să fim ceea ce nu suntem şi poate nici n-ar fi bine să fim. Iar fără o voce clară sunt puţine şanse să putem participa la concertul european în care ne-am înscris, puţine şanse să fim măcar băgaţi în seamă, altfel decât ca o intruziune iritantă de care se încearcă să se scape prin disoluţie. Asta vrem?
20 octombrie 2008
(Photo by Markus Spiske on Unsplash)
