Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Viața financiară a poeților”, de Jess Walter, apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom-Actual. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Matt Prior este un jurnalist economic doborît de marea criză din anii 2000, după o dubioasă investiţie într-un site propriu de poezie şi analiză financiară. Rămas fără slujbă, fără bani şi cu o ipotecă pe care n-o mai poate plăti, riscă să fie evacuat din locuinţă. Mai mult, Matt bănuieşte că soţia îl înşală cu fostul ei prieten din şcoală. Dar, cînd totul pare să se îndrepte spre un dezastru, fostul jurnalist descoperă o oportunitate nu tocmai legală de a face bani: comerţul cu marijuana. Cu un umor savuros şi o ironie muşcătoare, Jess Walter desfăşoară în romanul său o galerie de personaje contemporane absurde şi vag groteşti: un avocat ce încheie contracte standard pentru vînzarea de droguri, un director de ziar incompetent şi arogant, nişte cultivatori de marijuana nătîngi şi înduioşători. Ironia şi satira nu exclud însă tuşele calde, ce umanizează personajele lui Walter, fiinţe dezorientate prinse în vîrtejul unei lumi care şi-a pierdut reperele.
Fragment:
Uite ce facem eu şi taică‑meu toată ziua, cât timp copiii sunt la şcoală, iar Lisa e la serviciu (cel puţin aşa mă rog eu la sfântul care ocroteşte soţii jalnici, să fie la serviciu) : stăm cu cafelele în mâini şi ne uităm la experţii care discută înfierbântaţi despre criza imobiliară, despre criza bancară şi cea a creditelor şi ne tot mutăm de pe un canal pe altul. Nu ne putem uita la altceva : e pornografie financiară.
Dar ăsta nu e singurul motiv pentru care ne uităm. Pentru că, şi dacă criza financiară globală o să fie rezolvată cumva, noi tot o să ne uităm pe ştiri, ca să ne holbăm la gagicuţele alea de la ştirile nonstop. De fiecare dată când apare câte una în costumul ei elegant, ne zicem unul altuia „Uau !“ (eu) sau „Nu m‑ar deranja să rămân zece minute singur cu ea“ (tata) sau „Cred că şi‑a schimbat coafura“ (eu) sau „Ce‑aş mai călări‑o !“ (din nou tata).
În toată marea asta de femei există una – Tamara – pentru care zic de fiecare dată că aş fi gata să‑mi încalc jurămintele făcute în faţa altarului. Capul vorbitor al Tamarei mi‑a căzut cu tronc cu mult înainte să aflu că Lisa era pe punctul de a avea o aventură virtuală – sau una reală, încă nu ştiu sigur – cu vechiul ei iubit Chuck.
Chestia mea cu Tamara nu e nicidecum infidelitate, aşa cum e obsesia ei pentru Chuck. În primul rând Lisa ştie de fanteziile mele cu Tamara şi mai ştie şi că nu pot face nimic în privinţa asta. Tamara e, în jargonul tipic al căsniciei noastre, a doua şansă (un bonus, cum i se mai zice), acea plăcere nevinovată, de vreme ce e oricum inaccesibilă, e femeie absolut virtuală cu care aş putea călca strâmb fără consecinţe. Uneori Lisa şi cu mine mergeam pe chestii evidente – să zicem, o partidă în patru cu Angelina şi Brad –, alteori căutam ceva mai rafinat – cum ar fi Lisa Bonet şi Jason Patric – sau mai erudit – ca Jhumpa Lahiri şi Paul Krugman. Într‑o vreme, când lucrurile între noi mergeau de minune, ne jucam de‑a experimentele amoroase în timp : în 1967, Ann‑Margret, iar în 1972, Robert Plant. Eram atât de legaţi unul de altul, cu iţele căsniciei noastre atât de strâns întreţesute, încât glumeam despre infidelitate. Abia recent a doua mea şansă a devenit această reporteriţă subţirică de la MSNBC, cu ochii ei minunaţi şi al cărei fin contur al buzelor face ca în urechile mele criza globală a pieţelor de credit şi pierderea trilioanelor de dolari să sune ca un text porcos spus la linia erotică.
— O dată, mormăie tatăl meu către ecranul televizorului, măcar o dată aş vrea să intru şi eu în ceva atât de strâmt.
Dacă s‑ar mai îndoi cineva de faptul că mizerabilul nostru trai pe Pământ e doar o amară glumă existenţială, iată aici cel mai crud lucru pe care îmi imaginez că‑l pot descrie : tatăl meu (care e obsedat sexual, la fel ca mulţi dintre suferinzii de demenţă), la cei şaptezeci şi unu de ani ai lui, firav, cu o chelie avansată şi un burdihan ce pare că ar trebui să poarte propria lui pereche de pantaloni scurţi, a avut parte recent de zece zile de sex dezlănţuit cu o stripperiţă de douăzeci şi doi de ani, cu picioare lungi şi fine şi cu două balcoane siliconate, mari şi rotunde, iar bietul nenorocit nu‑şi mai aminteşte nimic.
Aceasta este prima întrebare metafizică pe care am pregătit‑o ierarhilor bisericii odată ce îmi voi termina instruirea catolică : „OK, preasfinţia voastră. Pe bune, acum… ce mama dracului ?“
Tata îşi pipăie buzunarul în care obişnuia să‑şi ţină ţigările, asta pe vremea când avea voie să fumeze. Apoi se uită în jur, iar eu am impresia că parcă mai văd în ochii lui ceva din vioiciunea de odinioară, poate una din acele scurte licăriri de limpezime pe care le are, ca aceea de ieri, când şi‑a amintit că a cumpărat un trabuc din căcat de măgar într‑un bordel mexican (din păcate, nu pot prezice şi care sunt scânteierile care vor apărea acolo).
— Hei, puştiule, ţi‑am povestit vreodată despre femeia care lucra la Lannigans ?
Când tatăl meu zice „Ţi‑am povestit vreodată despre“, de obicei îmi povesteşte ceva ce tocmai mi‑a spus, însă nu‑mi amintesc să fi auzit vreodată despre o femeie care lucra la Lannigans. De Lannigans îmi amintesc, pentru că era barul în care trebuia să‑mi bag capul din când în când, ca să văd dacă tata ne onorează cu prezenţa la cină, în weekend, de Ziua Recunoştinţei sau la festivitatea mea de absolvire.
Pe lângă medicamente, medicul i‑a prescris şi câteva activităţi care să‑i ţină sub control ţicneala : (I) să dezlege cuvinte încrucişate, să facă puzzle‑uri, să joace jocuri şi să facă treburi mărunte prin gospodărie (dacă are nişte sarcini precise şi repetitive, tata se concentrează, iar asta îi sporeşte pe ansamblu limpezimea minţii), (II) să se uite prin albume cu fotografii şi (III) să am răbdare cu el ori de câte ori vrea să‑mi zică o poveste de genul ăsta, fiindcă astfel şi‑ar putea reface mai uşor legătura cu trecutul.
Însă claritatea de odinioară, pe cât de repede vine, pe atât de uşor dispare.
