Ante Ciliga – Zece ani în Uniunea Sovietică (II)

Prima parte aici.

Ciliga redă o mulţime de poveşti de viaţa, care mai de care mai terifiante şi absurde, auzite în celulele prin care a trecut. Ni se perindă prin faţă preoţi ortodocşi sau predicatori neo-protestanţi, muncitori, ingineri, ţărani, mulţi ţărani, marinari, mici şi mari funcţionari, un mozaic social complet. „Cunosc cazuri de oameni care au suferit din partea G.P.U. interogatorii care ţineau între 16 şi 24 de ore. Deţinutul este interogat fără nici o întrerupere fie de mai mulţi procurori care instrumentează cazul fie de procurori care se schimbă unul pe altul tocmai pentru a nu permite nici un moment de odihnă condamnatului.”[1] În continuare prezintă cazul unui coleg de celulă care, după ce a fost interogat ore în şir, odată revenit în celulă, mort de oboseală, îşi scoate pantofii, se aşează pe un pat şi adorme instantaneu însă zece minute mai târziu este chemat din nou la interogatoriu. Metodele clasice ale CEKA- GPU- NKVD- KGB, exportate cu mare succes în întreg lagărul comunist. „După mai multe luni petrecute în această atmosferă, mi s-a părut clar că toate afacerile de sabotaj erau montate de către GPU care transformă automat în acuzaţii de sabotaj şi spionaj ceea ce era din partea inginerilor doar nemulţumire sau nimic mai mult decât rezistenţă pasivă.”

O astfel de invenţie a GPU care la sfârşitul anilor 30, când şi-a scris Ante Ciliga prima carte părea incredibilă, dar care după o îndelungă practică ne sună aproape banal-normal: pentru a anihila o reţea de spionaj engleză, imposibil de stabilit dacă era reală sau nu, coordonată de consulul britanic la Leningrad, autorităţile sovietice au arestat peste două sute de oameni care aveau cel mai nesemnificativ contact cu acest Consulat,  femei de serviciu, marinari sovietici care avusesera vreo legatura cu alţi marinari englezi sau debarcasera în Marea Britanie etc. Ciliga afirmă că printre cei arestaţi s-ar fi aflat şi adevăraţii spioni,10-12, imposibil de dovedit căci, ştim bine, astfel de invenţii nu aveau neapărată nevoie de vreun sâmbure de adevăr, precum lasă autorul să se subînţeleagă, ele putând fi complet inventate de securităţile comuniste.

În mare măsură cartea lui Ciliga poate fi considerată precursoarea literaturii concentraţionare a lui Alexandr Soljeniţân. E drept, Ciliga nu are uriaşul talent literar al scriitorului rus, însă primul volum a apărut în 1938 iar al doilea în 1950. “În Rusia nimeni nu are dreptul, liber fiind, să spună adevărul cu voce tare; şi chiar în închisoare, aceasta nu este tolerată decât daca aparţii micului grup al deţinuţilor politici sau mai degrabă unei infim elite a acestui grup. (…) Ceea ce se întâmplă în Rusia, opresiunea şi jafurile în libertate, tortura în închisoare- este contrariul socialismului şi comunismului şi nu puteam să păstrez tăcerea.”[2] Ciliga a fost protejat de statutul său de comunist străin. Chiar recunoaşte existenţa unei anumite condescendenţe a autorităţilor sovietice faţă de această grupare naivă, sub pretextul că acei comunişti străini erau încă imaturi din punct de vedere revoluţionar (!), trebuind a fi trataţi mai blând decât tovarăşii sovietici.

În închisoarea de la Leningrad (“Ceea ce am văzut în închisoarea din Leningrad m-a învăţat să nu mă mai mir de nimic.”[3]) ia contact cu articulaţiile sistemului penitenciar sovietic. Descrie starea mizerabilă a deţinuţilor din insulele Solovki, de la Marea Albă, primul lagăr iniţiat chiar de angelicul Lenin. Între 1929-30 populaţia concentraţionară a fostelor mănăstiri ortodoxe ar fi trecut de la 14.000 de oameni la doar 8.000 ca urmare a epidemiilor, condiţiilor feroce de viaţă şi execuţiilor. Un deţinut care fusese transferat de acolo îi mărturisea autorului croat că “La Solovki, orice femeie devine prostituată, poate să fie chiar şi Fecioara Maria”, căci tratamentul aplicat femeilor deţinute era înfiorător, ele fiind transformate în prostituatele personalului lagărului, iar atunci când un nou transport de femei-deţinute sosea, cele vechi erau înlocuite cu altele noi iar cele uzate erau rostogolite altor lagăre din apropiere.

Un capitol interesant, apărut în primul volum Au pays du grande mensonge, este dedicat represiunii politice în U.R.S.S „Comuniştii sunt victimele regimului pe care ei înşişi l-au instaurat. Revoluţia a început prin a-i distruge pe inamicii ei iar apoi s-a luat de aliaţi socialişti şi anarhişti, pentru a sfârşi lovindu-şi propriii copii, comuniştii.”[4] În zona Kolima, 600 de ţărani kulaci deportati au fost repartizaţi să lucreze la un port. În a doua iarnă petrecută acolo mai rămăseseră în viaţă doar 20 dar „planul cincinal se realizează în condiţii dificile”.

„Milioane de exilaţi muncesc în întreaga ţară, dar, mai ales, în zonele îndepartate din Nord pe care le colonizăm pentru prima oară, storşi de putere, în nişte conditii pe care nu le-ar fi acceptat niciodată în libertate. (…) Din 1929 până în 1934, durata de viaţă medie a marii majorităţi a deportaţilor în Nordul-Extrem nu depăşea unu-doi ani. Imaginaţi-vă un teritoriu lung de 10.000 kilometri, cu o lăţime între 500-2.000 de kilometri, de la Solovki şi de la canalul Balticii până la Oceanul Pacific, peninsula Kamtchatska şi Vladivostok. Acest teritoriu precum şi întreaga Asie Centrală este împânzit la fiecare răscruce de câmpuri de concentrare şi colonii de muncă (astfel se numesc lagărele unde se efectuează muncile forţate) precum şi centre obligatorii de exil. Din doi sau trei oameni pe care-i întâlniţi în Siberia, atât pe străzi cât şi la birou, în uzine sau sovkozuri, unul este deportat. Colonizarea Nordului este o opera de o importanţă mondială, dar ea aduce aminte de metodele colonizarii din America şi de aiurea: este realizată în mod esenţial de sclavi. (…) Nu cred că este exagerat să considerăm că o treime din clasa muncitoare din Rusia este alcatuită din scalvi”[5]În inchisoarea din Munţii Urali dă de mulţimi de deţinuţi care proveneau din rândul ţărănimii înfometate şi deprimate căci lupta pentru colectivizarea întregii agriculturi sovietice avea să faca milioane de victime. Se alătură unui protest al deţinuţilor politici făcând greva foamei „Experienţele mele ulterioare mi-au confirmat părerea că rezistenţa la foame este înainte de toate o chestiune de voinţă.”[6]). În închisoarea de trazit de la Irkuţk, supraaglomerată, unde ajunge în vara anului 1933 „nu mureau decât între 7 şi 10 deţinuţi pe zi spre deosebire de luna februarie când mureau 40”. Meniul din închisoare consta în: de două ori pe zi „supă” (apă fiartă cu câteva foi de salată şi câteva urme de arpacaş), 300 de grame de pâine neagră şi apă fiartă pentru ceai, fără a se distribui ceai sau zahăr). „În acest sistem, închisorile nu sunt decât legăturile, ecluzele care canalizează imensul curent neîntrerupt al ofiţerilor şi soldaţilor armatei muncii forţate în drum spre şantiere.”

Pe lângă descrierea condiţiilor de detenţie, a poveştilor auzite, Ciliga meditează la sensul Revoluţiei şi regimului bolşevice. Pentru Ciliga „adevăraţii stăpâni ai societăţii sovietice sunt  birocraţii, înalţii funcţionari” o nouă aristocraţie îmbogăţită, condusă şi folosită de Stalin împotriva clasei muncitoare. „Viaţa fericită pe care o duceau clasele superioare în detrimentul maselor mizerabile produce mirare turistului străin care se află în U.R.S.S. atât timp cât acesta îşi dă osteneala de a se uita în jurul lui.”[7] ”Burghezii şi marii proprietari au fost înlocuiţi de birocraţi.”[8] În interiorul închisorilor frecventate, Ciliga descoperă şi descrie cu mult lux de amănunte, în multe pagini, diversele facţiunilor politice în care se împărţeau adepţii stângii sovietice, arătând imensa naivitate a acestora care-şi făceau planuri fanteziste, alianţe utopice, scheme aiuritoare plecând de la eşecul Planului Cincial şi a colectivizării. Se constituia „blocuri” în jurul unor detalii precum răspunsul la întrebari precum „există în URSS dictatura proletariatului sau nu? „trebuie lichidată mica-burghezie sau doar exilată (în Nordul Îngheţat unde oricum ar fi murit la -50Cs)?

După expirarea pedepsei cu închisoarea autorul a fost forţat să petreacă doi ani şi jumătate într-un agonizant exil siberian, fără să ştie când va putea părăsi URSS. În oraşul Krasnoiarsk rămâne aproape un an chiar dacă ar fi trebuit transferat la 400 kilometri nord. În 1935 Ciliga  a fost gazduit câteva săptămâni de către familia unui muncitor cu trei copii. Întreaga familie trăia într-o singură cameră aflată la subsolul unui imobil naţionalizat (aşa cum s-a întâmplat de altfel şi în România după 1945), încăpere care era în acelaşi timp atât bucătărie, sufragerie cât şi dormitor. Cu această ocazie Ciliga a observat condiţiile locative groaznice în care erau nevoiţi cetăţenii sovietici obişnuiţi să-şi ducă viaţa, familii numeroase, două-trei generaţii, împărţind o cameră care şi ea era divizată cu cearşeafuri pentru a crea imaginare spaţii intime. În aceste case se dădeau adevărate războaie civile pentru accesul la bucătarie sau baie, sistemul vagon în care erau construite foarte multe case din trecut făcând viaţa locatarilor insuportabilă, un adevărat chin căci pentru a ajunge dintr-o cameră în alta trebuiau traversate altele! În aceste momente de post-boom imobiliar astfel de imagini par absurde dar au constuit realitatea bunicilor noştri (nu numai a celor din URSS, ei au avut de-a face cu ea mai devreme, din anii 1920).

Casa din Krasnoiarsk în care a fost găzduit Ante Ciliga avea şi o pivniţă în care locuia o familie situată in partea inferioară a ierarhiei sovietice căci terminologia împărţirii în clase fusese abolită oficial „La noi nu mai există clase ci doar categorii diferite de cetăţeni” modelul indian al castelor fiind copiat cu fidelitate. O înghesuială fantastică care după mult timp a fost oarecum rezolvată prin construirea celebrelor cartiere de blocuri comuniste, nota comună a lagărului de la Berlin la Vladivostok. Muncitorul câştiga 180-200 de ruble pe luna, muncind 10-12 ore pe zi, în afara duminicii. De multe ori nici măcar aceste salarii de mizerie nu erau plătite la timp, două fiind datele la care se faceau regularizările: 1 mai şi 7 noeimbrie. Meniul familiei consta în cartofi, arpacaş şi supă, foarte rar (o dată pe lună) carne. Însă care erau preţurile în raiul muncitorilor? Un kilogram de pâine neagră costa o rublă, pâinea albă două ruble şi jumătate, un kilogram de carne se învârtea în jurul a 8-12 ruble, un kilogram de unt 16-20 de ruble, unul de zahăr 5 ruble iar un kilogram de cartofi o rublă.”[9]

În schimb, hainele şi încălţămintea costau imens, mai mult decât un salariu normal: o pereche de cizme între 150-200 de ruble iar o haină mai groasă 150 de ruble. Pentru a nu muri de foame şi pentru a reuşi să-şi întreţină familia, muncitorul sau kolhoznicul sovietic recurgea la furtul generalizat al proprietăţii de stat, trecând peste faptul că acest delict se pedepesea foarte aspru, mergând cu până la 10 ani de detenţie si/sau deportare în Nordul Siberiei.De-responsabilizarea generalizată a unei societăţi unde important era mai degrabă să supravieţuişti decat cum o făceai. În acest context, scriitorul constata „Există o prăpastie între partidul comunist şi masa muncitorească rusă, iar într-o zi, pe nepusă masă, întreaga lume îşi va da seama de asta şi va fi surprinsă de mărimea ei.”[10]În gara din Krasnoiarsk remarcă din nou stratificarea socială marcantă „Oamenii din înalta societate nu erau nevoiţi să aştepte, aveau rezervate două treimi din locurile libere atunci când plecau în Capitală, în Caucaz sau în Crimeea. Călătoreau întotdeauna gratuit, pe spezele instituţiei pentru care lucrau în vagoane de dormit, în trenuri expres. În Rusia viaţa nu este dură pentru toată lumea.”[11]