În această lună, am citit revistele Dilema veche, Suplimentul de cultură, Observator cultural, România literară.
-”Dilema veche”, nr. 662/27 octombrie-2 noiembrie 2016. Vintilă Mihăilescu ne vorbește despre Coaliția piticilor și rețelele de incompetență. Total de acord cu cele spuse de el: ”Rețelele de incompetență se reproduc apoi la toate nivelurile. Am fost, de pildă, la Fisc, să-mi plătesc taxele de cetățean corect. Am avut impresia că funcționara de la ghișeu a greșit socotelile și i-am atras atenția că, probabil, am mai mult de plată. S-a înroșit, s-a fîstîcit și a recalculat de trei ori cu creionul în mînă. A greșit de fiecare dată. A chemat-o pe șefă, au refăcut împreună calculele și a ieșit a patra variantă de plată. Nu, nu era funcționarul public grețos sau disprețuitor, era doar… incompetentă și speriată că o să se dea de gol. Iar acest lucru este valabil pentru sute de mii de funcționari, la toate nivelurile.”
Se citește mult în timpurile astea, o știm cu toții cei care lucrăm/desfășurăm ceva activitate în domeniul literar, dar în același timp consumul de carte din România este la pământ. Asta vine și din lipsa de cultură, și din asaltul tehnologic, motivele sunt multiple. Iată câteva idei ale lui Matei Martin: ”Pentru a încuraja consumul de carte din România ar fi nevoie, pe de o parte, de extinderea reţelelor de difuzare, de subvenţii care să încurajeze apariția unor librării de calitate în zonele cele mai defavorizate, precum și de programe de promovare a lecturii. Și, cum cititul se învață în școală, tot acolo ar trebui începută și formarea unor cititori conștienți, a unor consumatori de carte care aleg competent și care asimilează ceea ce citesc. Literatura, lectura se pot preda și altfel decît pe verticală, în cursuri pe care elevii (sîrguincioși) se străduiesc, în cel mai bun caz, să le învețe pe de rost. Pentru sprijinirea unui grup de lectură nu e nevoie de bani. Pentru un program la scară națională care să încurajeze cititul în rîndul elevilor, în schimb, e nevoie de angajament din partea statului. Și, pînă una-alta, nu se respectă nici măcar ținta de 6% din PIB pentru Educație.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 541/29 octombrie-4 noiembrie 2016. Un interviu foarte fain găzduiește Suplimentul în această săptămână cu scriitoarea Irina Teodorescu, luat de Constantin Piștea. Iată ce răspunde aceasta la întrebarea ”Din ce trăiți în Franța?”: ”Traiesc din scris, dar traiesc prost. De altfel m-am hotarat sa ma-ntorc la meseria mea de graphic designer. In Franta, scriitorii care nu au si alta meserie fac tot felul de rezidente si ateliere. Eu am doi copii, un iubit, o pisica, nu vreau sa plec trei luni de zile de-acasa in rezidenta. Am fost o luna la Bucuresti, dar am fost cu toata familia. Viata asta de scriitor care traieste-n rezidenta nu e decat pentru celibatari. Iar cu atelierele… Cateodata se pot transforma in niste experiente foarte bogate, dar nu intotdeauna. Si oricum atelierele nu pot fi o ocupatie suta la suta. Daca vreti sa stiti cifre, cred ca Mustaciosul s-a vandut in vreo 10.000 de exemplare in Franta si probabil in vreo 6-7.000 in Germania. Din cele 10.000, eu castig un euro pe carte in format normal, 40 de centi pentru cartile in format de buzunar, 30 de centi pentru versiunea in germana.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 542/5-11 noiembrie 2016. Acest număr este consacrat aproape în întregime ediției FILIT din acest an. Unul dintre articole, semnat de Eli Bădică, este consacrat prozei scurte: ”Strans legat de cititori si cum citim, i s-a cerut interventia lui Dan Lungu, din pozitia de sociolog. Acesta a spus ca timpul fragmentat de lectura de astazi nu este un argument valid in favoarea prozei scurte, nu functioneaza. Dimpotriva, ratiunea psihologica este ca vrei sa te simti acasa pe o durata lunga de timp, iar romanul iti ofera acest lucru. Dan C. Mihailescu a completat, afirmand ca la proza scurta ai nevoie de momente de respiro intre proze deoarece sunt alte calibre, alte povesti, insa la roman „stai linistit cel putin 100 de pagini“, ajung intr-un spatiu in care „totul iti este familiar“.”
–”România literară”, nr. 49/18 noiembrie 2016. Marius Miheț scrie despre ”Calitatea luminii”, de Mircea Pricăjan: ”Ce-i iese de minune lui Mircea Pricăjan e felul cum echilibrează proporțiile și cicatrizează subteranele. Ramificarea simbolică se contabilizează ingenios în Calitatea luminii. Citim istoria unui cuplu cu un copil de 8 luni ce se refugiează undeva în Apuseni ca să uite de automatismele părinților tineri. Povestea din prim-plan, așadar, strânge laolaltă o rețea de reziduuri dintr-o legătură ce bate în gol. Avem atât de puțini scriitori în imediata actualitate care să dizolve problematica cuplului atât de firesc, încât, iată, cum se întâmplă acum, n-ai cum să nu tresari triumfător spre cei ce îndrăznesc să atace subiectul. Există, în schimb, scriitoare cu apetit pentru asemenea narațiuni, în frunte cu maestra Gabriela Adameșteanu.”
–”Observator cultural”, nr. 849/17-23 noiembrie 2016. Chiar în ziua în care scriu aceste rânduri, citesc ”Republica” lui Bogdan Suceavă, iar despre acest volum scrie Paul Cernat în Observator cultural: ”Ultimul roman al lui Suceavă, Republica, este însă cel mai insolit dintre toate. Mai întîi prin excentricitatea cu bătaie lungă a subiectului: povestea republicii de la Ploieşti a lui Alexandru Candiano-Popescu, reconstituită din schiţa Boborul! a lui I. L. Caragiale, din memorialistica lui Candiano (Amintiri din viaţa-mi), dintr-o recentă monografie a Silviei Marton şi din tot felul de studii conexe (Politica externă a regelui Carol I de Nicolae Iorga, Viaţa lui I. L. Caragiale de Şerban Cioculescu). În al doilea rînd, prin formula compoziţională neobişnuită: o naraţiune de peste 300 de pagini compusă, în cea mai mare parte, ca piesă de teatru: cinci acte cu mai multe scene, majoritatea dialogate, dar şi monologale, prinse între o listă alfabetică a personajelor şi un Epilog în care măştile cad. Un roman-experiment, vizînd repunerea în scenă a unui episod pe cît de controversat, pe atît de semnificativ al istoriei tînărului stat român modern: anume, reacţia antidinastică şi antigermană a liberalilor, la patru ani după debarcarea lui Cuza şi pe fundalul geopolitic agitat al războiului franco-prusac, soldat cu arestarea lui Napoleon al III-lea şi proclamarea celei de-a doua republici franceze.”
Una dintre cărțile ce vor fi recenzate în curând pe blogul nostru este ”Generația 27 între Holocaust și Gulag”, de Marta Petreu, iar despre ea scrie Țicu Goldstein: ”Nu e locul detalierii pozițiilor, deseori schimbătoare sau chiar contradictorii ale unor intelectuali, prezentate în carte, dar am considerat necesar să decupez, pe versantul extremismului de dreapta, cîteva poziţii referitoare la evrei și antisemitism, abordate în paginile cărții. „Cioran, spre deosebire de Eliade, are un antisemitism îmbinat cu filosemitism, deci se află într-o ambivalență deplină față de evrei, Eliade este, în cele cîteva, relativ puține frînturi despre evrei, numai «anti»“. Oare e chiar așa? Aș reaminti, astfel că, în monografia consacrată lui Hasdeu, Eliade opinează, odată cu acesta, că alungarea lui Șăineanu și cea a lui Moses Gaster din țară, au prejudiciat culturii române. Florin Țurcanu, în Mircea Eliade, prizonierul istoriei, consideră că Eliade ar distinge, implicit, între un antisemitism „regretabil“ (Gaster, Șăineanu, Tiktin) și un antisemitism „tolerabil“ (negustorii galțieni, infiltrați în țară), iar în Vremea (22 iulie,1934, în articolul „Iudaism și antisemitism“), Eliade denunță retorica intolerantă a antisemitismului vulgar.”
