În această lună, am citit revistele România literară, Timpul.
–”România literară”, nr. 27/1 iulie 2016. O carte foarte interesantă a apărut de curând la Polirom despre creștinătatea arabă orientală, semnată de Juan Petro Monferrer Sala. Despre ea, scrie Grete Tartler: ”Precum arabii musulmani, creştinii arabi se referă la Dumnezeu folosind cuvântul Allah, păstrând puterea şi flexibilitatea neîntrecută a limbii arabe, cea care a dat poeme monorimate şi scandări în 16 metri diferiţi. Despre cadrul istoric şi geografic în care au apărut ei, despre grafia în care au fost scrise textele creştine arabe, despre limba vorbită în cadrul creştinătăţii arabe şi literatura acesteia, studiul lui Juan Pedro Monferrer Sala, n. 1952, doctor în filologie semitică, şef al Catedrei de Studii Arabe şi Islamice a Universităţii din Cordoba, condensează elemente de o deosebită valoare pentru cititorii zilelor noastre. Textul are, prin pregnanţa şi ordinea informaţiei, consistenţa unui curs, dar reprezintă şi o plăcută lectură în care povestea arabilor care l-au cunoscut pe Iisus la Damasc, a Sfântului Pavel amintind în Epistola către Galateni călătoria sa în „Arabia”, a comunităţilor creştine arabe din secolele III-VI captivează ca o poveste. ”
–”România literară”, nr. 28/8 iulie 2016. Foarte interesantă incursiunea lui Mircea Mihăieș în ”Brexit” și în cultura societății englezești. Știați, oare, de ce în Anglia se conduce pe partea stângă: ”Ni se pare, de pildă, bizară deplasarea în trafic pe partea stângă a drumului. Vedem în ea ceva straniu, făcut dinadins pentru a-i şicana pe nonbritanici. Regula funcţionează şi în majoritatea ţărilor şi continentelor care s-au aflat sub dominion britanic (India, Australia, Noua Zeelandă), dar şi într-o ţară precum Japonia, unde englezii n-au stăpânit niciodată. Puţină istorie ne-ar fi de folos în acest caz. Originea circulaţiei publice pe stânga se află în felul în care se deplasau legiunile romane. Marşurile pe marile drumuri ale imperiului erau reglementate astfel încât soldaţii, înarmaţi cu săbii, şi, de regulă, dreptaci, să înfrunte cu uşurinţă duşmanul care-i venea din faţă. Mersul pe partea dreaptă a străzii – până pe la 1700 în întreaga Europă se circula pe stânga – datează din vremea lui Napoleon (care era stângaci). Acesta a impus regula tot din calcul militar, impunând-o ulterior şi ţărilor cucerite de el. Oficial, el a invocat un decret din 1792 al guvernului revoluţionar francez. Deşi lucrul e mai greu de observat, în majoritatea ţărilor europene traficul căilor ferate e organizat pe partea stângă. Prin urmare, să nu ne grăbim să tragem concluzii pripite.”
–”România literară”, nr. 26/24 iunie 2016. O carte interesantă a apărut de curând la Editura Meteor Press (o avem și noi la redacție) intitulată ”Infernul de pe Frontul de Est”, de Hans Roth. Despre aceasta a scris Sorin Lavric în rubrica Cronica ideilor: ”În comparaţie cu intuiţia groaznică cu care jurnalul lui Roth surprinde viaţa, literatura de război e dantelărie cochetă pentru spirite debile. Un fel de fandoseală ivită din ifosul celor care, făcînd caz de volute stilistice, leşină la simpla vedere a sîngelui dintr-un spital. E aici, într-un jurnal de front, mai mult spirit decît în orice roman sau nuvelă tratînd teme de război. Faţă de Hans Roth, scriitori ca Erich Maria Remarque sau Sven Hassel sînt saltimbanci ţopăind pe nuanţe prozodice. Amîndoi nu doar că scriu mai bine decît Roth, dar pe deasupra sînt verosimili, fiindcă au trecut la rîndul lor printr-o situaţielimită (Remarque în Primul, Hassel în Al Doilea Război Mondial). Numai că amîndoi amestecă biografia cu broderia de imaginaţie literară, rezultatul fiind anularea acelui cîmp spiritual prin care tragicul ţîşneşte din pielea unui om. La ei, tragicul e înlocuit cu episoade spectaculoase ce-ţi iau ochii. La Roth nu întîlneşti spectacol, ci tragism. Ernst Jünger în Prin furtuni de oţel se apropie de acelaşi prag tragic. ”
–”Timpul”, nr. 206/mai 2016. Foarte interesant interviul cu Doina Ruști (Luat de Mihaela Chiribău-Albu). Reținem răspunsul la întrebarea ”Ce vă place sau nu la un text literar?”: ”Îmi place cum se leagă o poveste. Să urmăresc chingile subțirele care fac din personaje, descrieri și dialoguri o construcție. În fața stilului frumos mă extaziez o clipă. La construcție particip de la un capăt la altul. Dintre marii scriitori, William Faulkner este cel mai aproape de modul în care văd lumea și simt pulsul vieții. Nu are artificii, nu are derapaje. În interiorul Yoknapatawphei lui am iubit și am suferit. După ce-am citit Absalom, Absalom, ani întregi am simțit aburii acelei narcoze pe care o cunosc numai fanii înrăiți ai operei lui. El este un constructor. Cât despre ceea ce nu-mi place… sunt și aici multe. Nu-mi place textul din care răzbate aroganța scriitorului.”
De asemenea, în același număr, un supliment complet la ceea ce a reprezentat Serile Filmului Românesc de la Iași, din perioada 4-8 mai 2016. Iată ce spune actorul în vogă Levente Molnar despre lecturile care l-au format (interviu luat de Corina Gologoț): ”Omul Levente Molnár s-a format prin suma influențelor și întâmplărilor pe care le-a trăit. Nu cred că aș fi fost capabil să funcționez fără ajutor. Începând de la părinți, de la bunici până la familie, frate, profesori, colegi, prieteni, fiecare om își are meritul lui. Oriunde aș fi în lume, pe mine oamenii mă interesează. Și arhitectura unui oraș mă interesează, dar mai mult oamenii, pentru că ei au fost cei care mi-au sugerat cărți. În momentul de față nu citesc atât cât mi-aș dori, dar am avut perioade petrecute cu cartea-n mână, fiecare marcându-mă în perioada respectivă. Încercând să definesc această influență, nu știu dacă ar ajuta două sau trei titluri, dar vorbesc de perioade, iar perioadele astea vin începând de la poveștile populare, prin Jules Verne, până azi, la scriitorii contemporani. Cititul, de altfel, e cu totul altceva decât vizionarea filmului. Poate că sună straniu, mai ales că vorbim despre asta la un festival de film, dar este mult mai fascinant să citești o carte. Nu reușesc să citesc atât cât îmi doresc, dar mă străduiesc.”
Medeea Marinescu ne dă câteva sfaturi cu privire la copierea filmelor de pe internet: ”În ultimii douăzeci de ani, s-a produs o îndepărtare, un divorț între spectatorul român și filmul românesc. Nu vreau să spun că toate filmele sunt făcute pentru spectator, există filme elitiste, de festival, care într-adevăr nu pot aduna un public numeros și nu pot avea adeziunea unui public larg, după cum există filme de public care n-ar primi adeziunea mea. Dar e bine să existe o varietate. Atât timp cât există curiozitate, nu mai downloadați filme, mergeți în sala de cinema! Vă asigur că e alt miros. E diferența între a mânca o supă la plic și a o găti, cu toate ingredientele necesare. O sală de cinema își are parfumul și bucuria ei specifică, pe care e păcat să le pierzi downloadând și văzând un film pe laptop.” Are, în principiu, dreptate, dar ce ne facem cu orășelele de provincie unde nu mai există cinematografe de peste 10 ani?
-”România literară”, nr. 29/15 iulie 2016. Grete Tartler povestește despre cartea ”Evreii și cuvintele”, de Amos Oz și Fania Oz-Salzberger: ”Dacă nu doriți să deveniți savanți, studiind limba textelor sacre, și nici nu aveți motive să învățați varianta ei modernă, citiți totuși această carte scrisă accesibil și cuceritor, despre soarta cuvintelor. Veți privi cu și mai mult respect strădania tuturor celor care, scriind, au menirea să le păstreze în viață.”
Sorin Lavric are un articol cuprinzător despre Spovedania lui Lev Tolstoi, despre care am scris de curând: ”Tolstoi a fost un om al excesului, la început în plus, când și-a trăit cu frenezie tinerețea, apoi în minus, când a trecut la asceză dură, ruptă din cele mai aspre reguli monahale. Volumul Spovedania, scris în anii războiului ruso-turc (1877-1878), surprinde chiar saltul dintr-o extremă în alta: necredincios la început, Tolstoi ajunge la credința turmei, scriitorul renegându-și cultura pentru a închina ditirambi mujicului incult. Ce frapează e stăruința cu care Tolstoi face teorie în marginea unei emoții care exclude teoria. Cine simte că viața nu are sens nu mai trebuie să aducă argumente teoretice în această privință.”
