În această săptămână, am citit revistele România literară, Observator cultural.
–”România literară”, nr. 36/29 august 2014. Despre ”Narcotice în cultura română”, de Andrei Oișteanu, scrie Luminița Corneanu, care concluzionează: ”Narcotice în cultura română a devenit deja, în patru ani, bibliografie fundamentală pentru cine este interesat de literatura română. Cartea constituie, față de istoriile ”clasice”, un soi de pol minus, în care slăbiciunile, consumul de stupefiante, ”melanholia” scriitorilor sunt cercetate minuțios, într-o încercare de detabuizare și, implicit, de corectare a imaginii pe care publicul o are în general despre breasla literară.”
Foarte interesantă pare cartea ”Medicii și seducția puterii. Miniștrii Sănătății (1945-1989)”, foarte interesantă și cronica lui Sorin Lavric: ”Cei 12 protagoniști, în ciuda iluziei trecătoare că au jucat un rol benefic, au fost victimele propriului orgoliu, plătind moral concesia de a intra în guverne comuniste. Tonul de fond al cărții e de compasiune cronică, cu schițarea unei singure concluzii: când un medic iese din notarul strict al specialității pentru a intra în întinderea unor nisipuri mișcătoare, unde nu există nici o specialitate (politica e non-specialitatea prin excelență, calificarea în interiorul ei fiind dată de temperament, în nici un caz de educația pe care ai lăsat-o în urmă), când așadar te lepezi de competență ca să alegi prerogativa politică, ceva scârțâie în ecuația lăuntrică. (…) Morala cărții e univocă: dacă lăsăm deoparte excepțiile (Burghele), un medic care își lasă vocația ca să intre în politică dovedește că nu a avut-o niciodată.”
–”Observator cultural”, nr. 479 (737)/28 august – 3 septembrie 2014. Am mari probleme, mari îndoieli cu privire la calitatea învățământului românesc actual. Parcă în asentimentul meu este și Roxana Sorescu, care chestionează 10 întrebări de la ”Bacalaureat 2014: cum a devenit posibil?”. Ea adaugă celor 10 încă una: ”Cum este posibil ca presupuşi examinatori la bacalaureat să aibă cunoştinţe atît de precare de istorie literară, să nu fie capabili să folosească corect noţiuni minimale de teorie literară şi să le inducă elevilor ideea aberantă că numerele şi numele sînt cele care contează în istoria literaturii române? Ce este de făcut? Răspuns corect: Demiterea pe loc, pentru incapacitate profesională gravă, a tuturor celor care au formulat, au aprobat şi au publicat aceste întrebări.”
Sunt un admirator și un cititor al literaturii române contemporane. Așadar, cu atât mai mult apreciez eforturile lui Un cristian și ale Editurii Casa de Pariuri Literare pentru promovarea acestei literaturi. Cum editura a împlinit 4 ani, există un prilej pentru reamintirea celor mai importante momente, dar și pentru reamintirea idealurilor ei: ”Ştim unde vrem s-ajungem, dar e foarte complicat traseul ăsta. Foarte complicat pentru că, pe de o parte, există o piaţă paralelă, e vorba de vînzarea de carte şcolară, o vînzare care practic elimină vînzările din librării şi îndepărtează publicul tînăr de literatura contemporană, şi o piaţă neagră ilustrată de edituri care funcţionează făsă case de marcat, fără contracte, care confundă o carte cu un top de hîrtie şi care efectiv funcţionează doar pentru a-şi ridica – să zicem – un imperiu. Nu ne interesează să ne ridicăm un imperiu, ci să ne-atingem obiectivele. Obiectivul fundamental este acela de a avea acces la toţi scriitorii români.”
Despre ”Copilăria lui Isus”, de J.M. Coetzee, scrie Dana Pîrvan-Jenaru: ”Partea cea mai interesantă a romanului o constituie însă discuţiile în contradictoriu pe care Simon le are cu toată lumea, dar mai ales cu micul David, pe care încearcă să-l introducă în lume. Confruntarea celor două tipuri de viziune este provocatoare, mai ales că David nu este un copil comun, este mai degrabă un Mic Prinţ care aruncă o privire neîntinată de prejudecăţi asupra vieţii. Cînd Simon se va strădui să-l înveţe să citească din Don Quijote, copilul va reacţiona: „Nu vreau să citesc aşa cum citeşti tu, spune copilul. Vreau să citesc în felul meu. Era un om ce făcea una-două şi îi trebuiau balabala două şi cînd călărea era cal…“. E un joc, o provocare, căci copilul ştie să citească, dar va ascunde asta faţă de cei din jur, revoltîndu-i şi pe cei de la şcoala unde este obligat să meargă şi de unde va fi eliminat pentru indisciplină, neascultare. Şi Isus a fost un revoltat.”
