În această săptămână, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură, Cultura.
–”România literară”, nr. 4/23 ianuarie 2015. Foarte frumoasă proza lui Bedros Horasangian din acest număr, intitulată ”Muzeul Național de Arheologie din Atena (și vă spune o persoană care nu citește proza scurtă din revistele literare, dar am fost atras de titlu), o încercare de a privi cu acuratețe în diferitele preocupări ale supraveghetorilor unui mare muzeu. Proza începe cu o paralelă inspirată între catedrala rece din Koln și cântăreții de Dixieland din fața acesteia: ”Ce să admiri mai tare, minunea, perfecțiunea construcției din piatră a catedralei sau viața care pulsa în acei tineri americane, nu știu dacă buni muzicieni sau nu, și cei care căscau gura la ei, ignorând, pentru bune minute masa de piatră și construcția bisericii la limita de sus a perfecțiunii. Nu aveam un răspuns la nedumerirea mea. Ce era mai important pentru mine, atunci sau mai târziu sau acum, dacă era să aleg între cele două stări oferite, de o operă de artă, pe de o parte, sau un crâmpei de viață autentică, cu o mult mai redusă valoare estetică în sine? Și multă vreme m-am tot gândit la acel episod al vieții mele, și mereu mi-am zis că dacă ar fi să aleg, aș alege umanitatea celor cinci muzicieni în dauna perfecțiunii din piatră care este Catedrala din Koln.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 467/17-23 ianuarie 2015. Un interviu foarte interesant cu Matei Vișniec realizează Ioan Stoleru. Pe lângă multe răspunsuri la întrebări pertinente, el oferă și câteva sfaturi tinerilor scriitori, urmare întrebării ”Ce-i mai trebuie unui scriitor, pe lângă talent?”: ”Ce-i mai trebuie deci unui scriitor in afara de talent? Multe: sa fie activ in viata literara, sa aiba si putin noroc, sa doarma putin ca sa se poata afla in trei locuri deodata, sa participe la festivaluri si colocvii, sa fie spiritual daca se poate, sa fie inteligent fara ostentatie, sa fie rasat pentru ca nu strica, sa fie cultivat in mod obligatoriu, sa se tina la curent cu tot ce se intampla in lume, sa vorbeasca foarte bine macar o limba de circulatie internationala, sa nu se lase descurajat, sa ocupe treptat spatiul mediatic (pentru ca altfel il ocupa cei cu tupeu), sa nu se lase catalogat nici politic si nici estetic, sa nu bea ca un natang, sa stie sa-si economiseasca timpul, sa nu faca nici o concesie morala in ciuda dorintei de a reusi, sa-si construiasca treptat o busola interioara care sa-i semnaleze atunci cand ii iese bine un capitol sau o piesa sau un poem… Ma opresc aici, nu vreau sa-i sperii mai ales pe scriitorii tineri.”
–”Cultura”, nr. 1 (499)/15 ianuarie 2015. Din nou, din Arhipelagul muzeelor, rubrica săptămânală a lui Virgil Ștefan Nițulescu, care scrie acum despre o inițiativă lăudabilă din Botoșani, ideea constituirii unui Muzeu al Vieții Cotidiene în Comunism: ”Există din fericire şi oameni care se gândesc că ar fi mai bine ca, în loc să ne tot gândim, să ne tot lamentăm şi să ne împotmolim într-o dezbatere fără sfârşit, este preferabil să facem ceva. O asemenea iniţiativă a apărut la Botoşani. Primăria Municipiului, împreună cu Asociaţia CulturEst, prezidată de domnul Constantin Iftime, în parteneriat cu Direcţia pentru Cultură a Judeţului Botoşani, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Botoşani şi Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, au lansat la 10 octombrie 2013 iniţiativa înfiinţării unui Muzeu al Vieţii Cotidiene în Comunism. Încă din 30 septembrie 2013 Primăria Botoşanilor a pus la dispoziţia acestui proiect fosta centrală termică a oraşului (CET), pentru o perioadă, deocamdată, de 20 de ani. ”
–”Cultura”, nr. 2 (500)/22 ianuarie 2015. O excelentă analiză a fenomenului Charlie Hebdo ne oferă Maria Cernat, cu referire la un articol de pe blogul CabalinKabul: ”Într-o excelentă analiză a ultimului număr se arată un lucru foarte clar: Charlie Hebdo era o revistă de umor care critica în proporţii variind de la număr la număr categorii foarte diverse, de la politicieni la figuri religioase, grupuri etnice sau comunităţi culturale. E foarte trist că trăim într-o lume în care trebuie să măsurăm cantitativ şi numărul de glume şi temele acestora ca să dovedim că nu suntem agenţi cu interese oculte. Că nu suntem nişte ipocriţi care glumesc doar pe seama musulmanilor, temându-ne să-i luăm la mişto pe evrei, de pildă. Făţărnicia celor care susţin că n-ai dreptul să râzi de cele sfinte este şocantă. Mai ales că n-a pus nimeni bombe la revistele pornografice. Pe acelea probabil că le gustă pe ascuns reprezentanţii onorabili ai ambelor tabere, islamişti dedicaţi cauzei sau creştini fervenţi. N-am văzut revoltă şi ură împotriva pornografiei infantile sau a popularizării violenţei. Când vine însă vorba de anumiţi profeţi ai religiilor monoteiste, aruncăm totul în aer!”
Despre o carte foarte interesantă, ”Povești cu scriitoare și copii”, coordonată de Alina Purcaru, scrie Gabriela Dăianu: ”Într-un interviu sfâşietor, Angela Marinescu îşi aminteşte că, după o perioadă foarte dificilă, marcată deopotrivă de suferinţa fizică şi psihică, a reuşit să scrie prima ei carte foarte bună în pauza de două ore cât fiul ei, Alexandru, dormea. Pentru poetă, cuvântul „naştere” nu este suficient de cuprinzător pentru a reda profunzimea actului creator, aşa că preferă să-l numească „facere”: „L-am făcut pe Alexandru”. De asemenea, Svetlana Cârstean, Adina Dabija, Ana Dragu, Cristina Ispas, Carmen Muşat, Adina Rosetti sau Mihaela Ursa mărturisesc că citeau şi scriau mai ales noaptea, atunci când îşi vegheau copiii, sau ziua, profitând de calmul lor nebănuit. Aşa cum este firesc, există viaţă şi după procreare, în ciuda avertismentelor din partea persoanelor care aplică „lovituri directe”, spunând „nu ar fi trebuit să faci copii dacă vrei carieră universitară” (reproş adresat Mihaelei Ursa) sau imaginându-şi proaspăta mamă drept o „creatură obsedată de colici, pamperşi, mărci de lapte praf şi medicamente de răceală” (prejudecată de care se loveşte Adina Rosetti).”
