În această săptămână, am citit din revistele România literară, Suplimentul de cultură, Observator cultural, 22.
–”Suplimentul de cultură”, nr. 413/12-18 octombrie 2013. În ultimul număr al Suplimentului de cultură, mi-a atras atenția un dosar alcătuit de Dragoș Cojocaru asupra serialului în vogă acum 20 de ani, ”Dosarele X”. Mi-a readus aminte momentele în care iubeam să urmăresc filme la Tv, să văd seriale, vremuri demult apuse: ”Deși, inițial, a fost privit ca o bizarerie, el a devenit în scurtă vreme un adevărat fenomen mondial și un moment de referință în istoria televiziunii, construind fundațiile pe care s-au ridicat apoi majoritatea seriilor TV actuale. În plus, Dosarele X a stat pe micile ecrane vreme de nouă ani, a generat două lungmetraje și două serii derivate, Millenium și The Lone Gunmen, și, în general, a făcut toată planeta să vorbească despre el.”
–”România literară”, nr.42/18 octombrie 2013. Partea leului în publicațiile săptămânii a luat-o Alice Munro și Premiul Nobel pentru Literatură ce tocmai i-a fost decernat. Dacă despre cărțile ei se scrie încă puțin (până acum a fost tradusă la noi doar o carte, la Editura Litera), se scrie suficient acum despre biografia unei autoare ce a renunțat la scris încă de anul trecut. Un astfel de articol este scris de Dragoș Zetu și ne oferă amănunte interesante despre viața lui Alice Munro: ”În 1986, după ce îi este publicată prima colecție de proză scurtă, intitulată Dance of the Happy Shades/Dansul umbrelor fericite, tatăl său o întreabă, îngrijorat de situația financiară precară a familiei fiicei sale, ”Câți bani a trebuit să plătești ca să ți se publice cartea?” Iată că la mai bine de cincizeci de ani distanță Alice Munro devine prima scriitoare de proză scurtă care câștigă Premiul Nobel pentru Literatură. Însă drumul nu a fost deloc ușor.”
Prima recenzie pe care o găsesc prin revistele culturale de la noi asupra celei mai recente cărți a lui Ioan T. Morar, ”Negru și Roșu” (despre care am scris și eu pe Filme-carti.ro), aparține lui Marius Miheț și este intitulată ”Antidot pentru înfrângeri”. Concluzia sa este: ”Reușita vine însă din împletirea filonului psihologic, individual, cu fresca seismică, din apocalipsa generalizată. Un roman precum Negru și Roșu consacră un prozator de vocație realistă. Excelent roman, scris de o mână sigură.”
În aceeași revistă, Simona Vasilache ne vorbește despre o altă apariție recentă interesantă, ”Cartherine-Paris”, romanul Marthei Bibescu, despre care multe cuvinte de laudă: ”Delicat și trist, atent la detalii și împrăștiind, cu finețe, multă nefericire, Catherine-Paris rezumă fără cusur o epocă. A balurilor și conveniențelor, a strălucirii fără trăire, ca frumusețea fără trup a unei impecabile pagini de latină. Prin viața unei prințese care, neaparținând profund nici unei istorii ajunge să le aparțină, superficial și diplomatic, tuturor, trec nenumărate file de poveste, comploturi, trădări, războaie, mari și mici, mondiale în felul lor, agitând internaționala principilor, fie că e vorba de politică sau de afaceri de budoar.”
–”Observator cultural”, nr. 437(695)/17-23 octombrie 2013. Discuția despre inadaptabilitatea materiilor școlare de viața de zi cu zi va continua mereu. Eu am susținut întotdeauna ca școala să fie mai practică și să nu ”impingă” materii cenușii în creierul copiilor, cum ar fi matematica aia abstractă de care nu te folosești niciodată. Despre asta este vorba și în articolul lui Liviu Ornea despre una dintre ”Poveștile motanului cocoțat” ale lui Marcel Ayme, în legătură cu care scrie: ”Mi-aduc aminte și acum cât de greu (și e puțin spus) mi-a fost într-a cincea, când mi-au apărut pentru prima dată litere în loc de cifre. Acum, literele apar încă din clasa a doua, și nu știu dacă schimbările de felul acesta, spectaculoase, desigur, au ținut sau nu seama de puterea de înțelegere a copiilor – ar trebui să existe studii ale psihologilor, ale specialiștilor în științele educației; dar oare sunt luate în seamă? S-a mers și se merge în continuare, de foarte timpuriu, spre o matematică școlară abstractă, cu prea puține aplicații și motivații practice, și nu cred că e bine.”
Bianca Burța-Cernat continuă disputa la distanță cu Nicolae Manolescu, Vladimir Tismăneanu și alții, despre anticomunism vs. terorism intelectual. Deși nu sunt de acord cu multe dintre ideile expuse în acest articol pe două pagini (aveam aceeași vârstă cu autoarea în 1989, dar sunt un ”anticomunist” convins), poate măcar concluzia ei merită discutată vizavi de cei care în 1989 aveau o vârstă și totuși se arată viteji ”după război”: ”Pentru istoria literară şi politică a acelor vremuri, precizez că scrisoarea a fost difuzată, la începutul lunii decembrie 1989, la Europa Liberă, RFI, Vocea Americii şi în cîteva publicaţii franceze. Semnatarii au fost: Angela Marinescu, Anca Vasiliu, Anca Oroveanu, Andrei Cornea, Radu Bercea, Stelian Tănase, Ioan Buduca, Carmen Francesca Banciu, Gheorghe Iova, Dan Ciachir, Doru Mareş, Bogdan Ghiu, Alin Teodorescu, Dan Oprescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin, Dan Arsene, Magda Cârneci, Cristian Popescu, Gabriel Stănescu. Numele lui Nicolae Manolescu lipseşte, cum a lipsit şi dintr-o altă scrisoare de protest semnată de Geo Bogza, Ştefan Aug. Doinaş, Dan Hăulică, Octavian Paler, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, scrisoare de solidaritate cu Mircea Dinescu. În anul 1989, Liviu Antonesei, Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol (din Iaşi) şi Gabriel Andreescu (din Bucureşti) erau anchetaţi de Securitate şi arestaţi. Tuturor acelor care s-au opus atunci le datorăm respectul nostru. Ceilalţi, „experţi în supravieţuire şi coabitare“, combat astăzi… În urma căderii comunismului, mulţi anticomunişti se arată. Iată de ce nu sînt „anticomunistă“.”
Andrei Muraru se întreabă ”De ce trebuie scos legionasmul în afara legii?” Articolul său a născut deja controverse în online, similar cu proiectul de lege al lui Crin Antonescu în acest sens. Iată concluzia autorului articolului, care trebuie să ne dea de gândit: ”Există istorici reputaţi care studiază comunismul şi care întreţin o tăcere vinovată asupra manifestărilor legionaroide şi antisemite din societate. Pentru ei, tiparul legionarului modern şi monden include în mod firesc şi componenta anticomunistă. Însă ar trebui să ştie că nu poţi face eroi din indivizi care au pactizat cu Mişcarea Legionară sau au întreţinut idei xenofobe şi antisemite. A fi istoric în anul 2013 şi a milita pentru despărţirea apelor – respectiv, pentru a nu transforma în modele personaje care, chiar dacă s-au opus comunismului, au propagat ideologia legionară – nu mai ţin de ştiinţă, ci de igiena acestei profesii.”
Mai există animație românească? Răspunde la această întrebare Daniel Todoran-Rareș, care își începe incitant articolul: ”Nu avem studiouri de animaţie, nu producem lungmetraje și seriale de animaţie, nu avem școli de animaţie, dar avem o competiţie naţională în cadrul Festivalului Internaţional de Animaţie Anim’est . Nu înţeleg rostul acestei competiţii naţionale. Faptul că doi-trei tineri de – senează (și așa creaţiile lor seamănă cu desenele copiilor de la grădiniţă, nu au noţiuni de arte plastice) și animează cu un program de calculator nu înseamnă că au făcut animaţie.”
(Jovi)
-Mi-a placut ce si cum scrie Alex Savitescu in articolul “Cand nu vedem padurea din cauza copacilor” (Rubrica “La loc TELEcomanda”) din Suplimentul de cultura, numarul 413: „Jurnalismul cultural trebuie sa ramana o alegere naturala, fireasca, a consumatorilor de presa pe care, generic, ii asezam in categoria „intelectualilor“.Nu exista jurnalism cultural si jurnalism economic, nu exista jurnalism sportiv si jurnalism medical, exista doar jurnalism bun si jurnalism prost. Asta este binomul care ar trebui sa ne preocupe pe noi toti, consumatori si creatori de continut.(…) Totodata, sa fim corecti pana la capat: „de nisa“ sunt si multe dintre revistele culturale cu tiraje „confidentiale“ din tara asta, subventionate de consiliile locale, construite amatoriceste si scrise intr-o totala ura fata de cititor (a se citi: scrise de prieteni, pentru prieteni).” In fond, aici nu mai e nisa, e cornisa: una ascutita, pe care jurnalistul decent o simte drept in ochi!”
-Aflam de la neobositul Mirel Banica amanunte din „lumea `pupătorilor de moaşte`. Pelerinajul de la Iaşi, octombrie 2013”, publicat in Revista 22, numarul 42/22-28 octombrie 2013. Autorul s-a incapatanat sa reziste 14 ore la coada, un efort exceptional, rasplatit de un reportaj excelent: „Deasupra capetelor noastre se aude zgomotul puternic al unui elicopter. Este vorba de o aeronavă a forţelor de ordine, care a supravegheat în premieră anul acesta rândul de la înălţime. Efectul zgomotului este unul mai degrabă neliniştitor decât deranjant, de parcă memoria războiului, a catastrofelor naturale sau de altă natură este adânc înscrisă în noi. O femeie din rând încearcă să glumească pe seama elicopterului neobosit, vorbeşte la telefon, auzi tu Fănica, să te uiţi deseară la Antena 3, că sigur ne dă şi pe noi, uite-i, au pus elicopterul peste noi. (…)Nu s-a scris şi nu s-a analizat încă suficient despre rolul telefonului mobil în structurarea marilor ceremonii religioase din lumea de astăzi. Toţi cei din imediata mea apropiere vorbesc intensiv, telefonul este folosit pentru a raporta poziţia în rând rudelor sau cunoscuţilor, a obţine informaţii meteo sau pur şi simplu a face să treacă timpul mai uşor, graţie minutelor gratuite. Ce faci? Ard nişte minute, spunea cineva din rând Miezul nopţii. O echipă TV a unei televiziuni din Bucureşti, îmbarcată într-o maşină cu geamurile lăsate, trece de-a lungul rândului. Un cameraman ne filmează stând sprijinit de geam, în timp ce ajutorul său ţine în mână un reflector puternic. Spotul luminos baleiază rândul, oamenii duc jenaţi mâinile la ochi, orbiţi. Parcă sunt într-un safari. Se fabrică încă o ştire despre pelerinaje. Am obosit. Picioarele nu mai ascultă, nu-mi mai recunosc degetele de la mâini, nişte mici cârnăciori roşii, umflaţi.”
–Andrei Plesu a scris despre cartea doamnei Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, intitulată „Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860.” (Humanitas, 2013). Tarele romanitatii sunt vechi, perene, am spune noi. Cititorul poate „afla şi bune şi rele despre cum a început alcătuirea României moderne. Vor fi uimiţi de „actualitatea” cîtorva teme, de subteranele sociologice ale unei istorii foarte (prea?) pitoreşti, de harul de povestitor al autoarei. Pentru a da substanţă şi un spor de atractivitate invitaţiei mele, voi invoca două-trei pasaje caracteristice. „Modernizarea” a însemnat, pe vremuri, ca şi azi, „europenizare”.(…) Proiectul e măreţ, realităţile sunt îndărătnice. Lipseşte o productivă ”clasă de mijloc”! Economistul şi politicianul Nicolae Suţu constată că ”artele şi meseriile nu sunt exercitate decît de străini”. Ţărănimea, bizuindu-se pe pămîntul roditor al ţării, e nepăsătoare faţă de orice perspectivă ”industrială”, mulţumindu-se cu recoltele curente, care îi asigură subzistenţa. Doctorul Constantin Vârnav (primul medic moldovean cu diplomă din străinătate) deplînge minimalismul nevoii de progres a populaţiei. ”Mămăligă şi rachiu” pare a fi lozinca sub care îşi duce existenţa norodul… (cf. p. 256). Cît despre orăşeni, ei preferă, în locul unor meserii înnoitoare, cariera călîie a funcţionărimii. Orăşanul e fericit să ajungă conţopist, aprod, ”reghistrator”, supraveghetor,, secretar, casier etc. (p.241). În 1857, Predicatorul Ecleziastic scrie: ”Noi românii, fii adevăraţi ai patriei, lăsăm toate celelalte întreprinderi care pot să ne fericească atît pe noi, cît şi pe muma noastră şi năvălim din lenevire şi trîndăveală în canţelariile statului pentru o lefşoară de chiverniseală, şi neîncăpînd în aceste canţelarii ne facem pe urmă şi cerşetori, pretinzînd ca să ne hrănească alţii de pomană ca pe nişte orbeţi” (cf. p.262)
Pentru cei care nu s-au plictisit de dezbaterea comunism/anticomunism, recomandam un interviu tehnic cu Germina Nagat (realizat de redactorul-sef al publicatiei, Armand Gosu), director al Directiei Investigatii din CNAS, care spune multe despre ceea ce a produs regimul socialist din RSR: 24 de kilometri de arhiva-documentele supravegherii poporului roman de catre regimul comunist. Spicuim. „Teroarea asta prelungită explică în parte ce se întâmplă acum. Românii au trăit ani întregi controlaţi de spaimă: întâi le-a fost frică de puşcărie, pe urmă le-a fost frică să nu-şi piardă dreptul de a urma o şcoală, de a-şi face meseria, de a avea o slujbă mai bună – tot felul de spaime concrete sau, dacă vreţi, o singură frică difuză, dar endemică, generalizată, i-a transformat în ce sunt acum. O comunitate care se adaptează greu la democraţie şi la libertate, o societate complicată, de neînţeles pentru cei care n-au trecut printr-o asemenea traumă. „Patrioţii“ din Securitate au eşuat, n-au reuşit să-l eternizeze pe Ceauşescu şi familia lui, dar au reuşit să desfigureze România pe termen lung. (…) represiunea n-a avut doar 17.000 de victime, câte cereri am primit noi! Ar trebui să-i adăugăm pe cei morţi fără urmaşi, pe cei care au plecat din ţară, pe cei care nu ştiu că există legea asta, pe cei care au aflat de ea, dar sunt blazaţi, n-au energie sau n-au mijloace să lupte pentru drepturile lor. Sunt bătrâni, n-au bani de cheltuit pe tren, n-au unde să stea la Bucureşti, n-au pe nimeni să umble prin tribunale – fiindcă documentele de la noi sunt destinate, de fapt, instanţei.(…) După câte au suferit şi după cât au aşteptat oamenii, cred că ar fi cazul să ne păstrăm busola şi să nu relativizăm bunul simţ.”
-In numarul 437 al revistei bucurestene Observator Cultural remarcam incapatanarea Biancai Burta-Cernat de a se lupa cu intregul establishment anti-comunist. Evident, nu cedeaza nici o iota din cele afirmate in celelalte articole. Daca am inteles bine din articolul “De ce nu sint anticomunista” pot fi anticomunisti doar cei care au avut curajul de a se ridica impotriva sistemului totalitar cand acesta inca era la putere in Romania. Intr-un fel, noi cei care eram doar simpli pionieri sau soimi ai patriei nu avem acest drept (de a fi anticomunisti) pentru ca nu am avut curajul de a denunta tirania si daca o facem acum este pentru a ne compensa frustrarile, neimplinirile, lasitatea (ce s-o mai lungim atat- am fost niste mici lasi, crescuti de alti parinti lasi). Aceasta dihotomie ma depaseste si-mi displace profund. Ma intreb cat si ce a trait distinsa doamna din comunismul romanesc, probabil cam aceleasi lucruri pe care le-au trait mai toti pustii care aveau atunci 8-10 ani. Ma intreb daca autoarea articlelor si-a pus intrebarea daca nu cumva cei care au devenit si sunt anticomunist acum au aceasta atitudine tcmai pentru ca nu vor ca acel sistem sa contorsioneze viata copiilor lor. Pentru a pastra memoria. „În urma căderii comunismului, mulţi anticomunişti se arată. Iată de ce nu sînt „anticomunistă“. Fiecare are dreptul de a fi cum vrea el, pana la urma, insa suntem tare curisoi daca in sistemul communist cineva ar fi fost respectat daca ar fi spus “stiti, imi pare rau nu cred in PCR si nici in Conducator” Ar fi putut el s-o scrie in presa? Asta e diferenta.
Din numarul 438 al aceleasi reviste aflam din articolul “Invadarea Cehoslovaciei văzută de fotograful Josef Koudelka” semnat de Mihai Plamadeala despre vernisajul unei expozitii foarte interesante, a must see „Joi, 17 octombrie 2013, a avut loc vernisajul expoziţiei Invazie 68 Praga, în prezenţa autorului, Josef Koudelka, la Anexa Mu zeului Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti (Calea Moşilor nr. 62-68, etaj 3). Prima consideraţie privind evenimentul este că acesta nu trebuie să fie ratat de nici un iubitor de fotografie, de artă, de istorie sau de adevăr, în general. Un proiect adevărat din toate punctele de vedere! Semnatarul îşi asumă în mod deliberat faptul de a elogia fără rezerve expoziţia, care poate fi vizitată de public pînă pe 2 februarie 2014. Momentul de aberaţie al istoriei din Praga acelui august 1968 a fost surprins în mod magistral de Josef Koudelka, ale cărui fotografii se constituie într-un adevărat jurnal în imagini. Dincolo de latura documentară, imaginile au o deosebită forţă plastică, relatînd, revelînd şi imortalizînd, în egală măsură, un capitol istoric în care timpul a avut un ritm aparte. Fotograful pare că a fost pretutindeni, la momentele potrivite. Avem fotografie socială, citadină, putem spune, de război, avem portrete, toate acestea organizate în compoziţii magistrale. Este interesant că, în momentele dramatice de atunci, omul aflat în spatele camerei a putut ţine cont de factori estetici, fără a rata miezul faptelor. La patruzeci şi cinci de ani de la evenimentele din fosta Cehoslovacie, toate documentele secrete au fost clasate, informaţiile fiind preluate de istorie, pentru a deveni bun public. Cu toate acestea, emoţia trăită prin simpla parcurgere a unei cronologii, fie ea selectivă, este majoră. Avem de-a face cu poziţia omului în faţa destinului. Documentaţia privind succesiunea mişcărilor militare şi politice, altfel spus, a ocupării Cehoslovaciei, a sintetizat esenţialul în expoziţie. Textele de sală, intercalate printre fotografii, readuc adevărul în prim-plan şi se constituie, totodată, în catalizator al receptării.”
(Codruț)
Contributori: Jovi, Codruț.
Precizări:
1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil 
2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
