În această săptămână, am citit din revistele Suplimentul de cultură, Cultura, Observator cultural, România literară.
–”Suplimentul de cultură”, nr. 443/31 mai-6 iunie 2014. În cadrul rubricii ”Românii e deștepți”, Radu Pavel Gheo scrie despre ”O Românie decentă (într-o Europă altfel)”, despre invazia partidelor extremiste la alegerile europarlamentare din mai. Concluzia sa: ”În atare condiții, parcă văd cu ochi mult mai buni România, unde unicul partid vag extremist, deși mai degrabă ridicol, n-a reușit nici măcar să depășească pragul electoral. Avem problemele noastre – și nu puține -, dar de data asta febra frustrării naționaliste ne-a ocolit. Putem începe să dăm lecții de democrație. Și, dacă vreți, și de actorie, știm noi un băiat fain la Parlamentul European, întrebați de Romi din Poplaca…”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 444/7-13 iunie 2014. Tot Radu Pavel Gheo trage un nou semnal de alarmă la adresa educației naționale, care nu poate fi mereu pusă pe seama norocului, cultura nu poate izvorî din nimic, din norocul chior: ”Nu e tocmai un lucru banal. Las’ ca parca ti-e (mie mi-e) rusine sa afli ca romanii citesc cel mai putin din intreaga Uniune Europeana. O asemenea statistica nu spune mare lucru despre un roman oarecare, dar pune o eticheta generica – nu foarte departe de cea de „prostu’ satului european“. Si nimanui nu-i place sa fie prostu’ satului. Dar partea mai proasta – si mai greu de inteles – e aceea ca, incetul cu incetul, nivelul scazut de educatie o sa marcheze si nivelul de trai. Nu-i greu de observat, de exemplu – daca tot am pornit de la carti –, legatura existenta intre apetitul pentru lectura al populatiei unei tari si gradul de prosperitate din acea tara. O arata toate statisticile: tarile mai educate sunt si mai prospere. Sau invers, tarile care traiesc prost traiesc asa din cauza lipsei de educatie – de toate tipurile. La asta sunt bune cartile: sa reduca prostia si, in consecinta, saracia. Norocul vine dupa aceea.”
Ca de obicei, fascinante minipoveștile lui Florin Lăzărescu. Astăzi, despre autostop și oameni de ocazie: ”Recent, am trecut inspre nonstop pe langa un autostopist care arata vai de mama lui: zdrentaros, nespalat, cu o teava de vreo doi metri in mana. Mi s-a rupt inima de el. „Pe asta n-o sa-l ia nimeni, niciodata, chiar si in timpul zilei“, mi-am zis. Cand m-am intors de la magazin, in dreptul lui era oprita o Dacie 1300. Soferul lega teava pe portbagajul de deasupra al masinii. Au urcat si-au bagat gaz. Ma gandesc ca trebuie sa existe o lege nescrisa, un Dumnezeu al oamenilor de ocazie: si canibal sa fii, odata asezat pe marginea strazii, totdeauna se va gasi un confrate care sa opreasca, sa-ti faca loc langa el si sa te duca, daca e nevoie, si pana la capatul lumii.”
–”Cultura”, nr. 18 (469)/29 mai 2014. În cadrul rubricii ”Agenda literelor”, Mihai Iovănel scrie pe scurt despre romanul ”Speranța: o tragedie”, de Shalom Auslander, apărut de curând la Editura Univers (am citit cartea, mi-a plăcut, voi scrie și eu despre ea, cât mai curând sper): ”Umorul lui Auslander este foarte negru și crud – o referință proximă ar fi filmul A Serious Man al fraților Coen, și el o satiră cu multe poante la limită despre universul evreilor americani. La Auslander apar pasaje – legate de ironizarea memoriei Holocaustului sau a politicii Israelului – pe care un non-evreu ar fi ezitat să le aștearnă pe hârtie; pentru o șarjă mai venială, A Serious Man a fost acuzat de antisemitism în legătură cu o presupusă incidență a urii de sine evreiești.”
A fost Noaptea Europeană a Muzeelor. Participare extraordinară, un eveniment ce intră tot mai mult în conștiința românilor. Despre acesta scrie Virgil Ștefan Nițulescu: ”Noaptea Europeană a Muzeelor a devenit un fenomen mai „aşezat“; a mai pierdut ceva din nebunia din anii trecuţi, dar ceea ce este important este că a inclus mult mai multe muzee, făcând astfel ca oferta să fie mult mai mare, mai ales în micile oraşe din provincie, în care nu se întâmpla mai nimic, până acum. Acesta este probabil cel mai mare câştig al anului 2014: nu faptul că numărul muzeelor şi colecţiilor participante din Bucureşti a trecut de 30 (cu alte cuvinte, s-a dublat, în doar trei ani), ci că muzeele din provincie par să se fi trezit din letargie, pentru a oferi ceva unui public încă neobişnuit să le calce pragurile.”
–”Cultura”, nr. 19 (470)/5 iunie 2014. Un editorial extrem de interesant al lui Ionuț Vulpescu cu privire la literatura românească vs traducerile din literatura universală în universul editorial românesc. Iată câteva considerații: ”Unele dintre efectele perverse ale acestui dezechilibru între interesul pe care editorii îl arată traducerilor, indiferent de valoarea lor, şi dezinteresul faţă de literatura română se văd deja. Calitatea tot mai scăzută a traducerilor, remarcată de mulţi specialişti, nu se explică prin scăderea bruscă a IQ-ului corpului de traducători, ci prin scăderea performanţei lingvistice în general. Care are, între altele, şi explicaţia marginalizării pronunţate a literaturii române. Oamenii – în special tinerii – nu mai ştiu, de fapt, cum se scrie literatură în limba română, de aceea traducerile pe care le fac sună atât de puţin artistic şi sunt deficitare ca stil. Dacă se continuă în acest ritm, nu peste mult timp nu vom mai fi, de fapt, capabili să facem traduceri de calitate decât prin excepţie, prin valoarea de exponat privilegiat a câte unui traducător. În mod paradoxal, o literatură compusă doar din traduceri, în care producţia originală este progresiv împinsă la marginea pieţei, ajunge să se deliterarizeze ea însăşi.”
–”Observator cultural”, nr. 467 (726)/12-18 iunie 2014. Valentin Protopopescu scrie despre Roland Garros 2014, ”între surprize și legitimități”, dar și despre supraexpunerea mediatică, aproape instantanee, de către neofiți, a Simonei Halep: ”Tenisul, ca orice sport cu expunere mediatică, a devenit prilej de gargară politicianistă și de delir jurnalistic, ca să nu mai vorbim de psihoza ignoranților, transformați brusc în specialiști și comentatori avizați. Cucoane cu moaţe pe cap admirau nitam-nisam reverul în cross al Simonei Halep, iar iubitori de Heidegger criticau suspecta toleranţă a arbitrului Kader Nouni faţă de tragerile de timp ale Maşei Şarapova în finala de simplu, interpretînd regulamentul mai dihai decît pasajele din Sein und Zeit tălmăcite de Liiceanu şi Cioabă (mă rog, topica e interşanjabilă, după gust).”
Alexandru Singer scrie despre oferta de la Bookfest 2014 și despre cărțile ieftine și bune ce se găsesc pe acolo, mai ales despre o capodoperă a lui Carlos Fuentes, cumpărată cu doar 5 lei: ”Pentru cei care au avut prilejul să viziteze librării occidentale sau pe cele impresionante din Praga sau Varşovia, impresia lăsata de Bookfestul bucureștean al anului 2014 este dezolantă. Un public foarte numeros circula descurajat prin sălile C, cu standuri frumos amenajate, dar cu o producţie editorială foarte rămasă în urma ofertei europene sau americane extrem de interesante. Editura dominantă încearcă să plaseze cărţile aceloraşi patru-cinci favoriţi, dar interesul cumpărătorilor pare mai atras de cărţile lui Milan Kundera sau Amos Oz. Alte edituri prestigioase în trecut etalează foarte numeroase cărţi cu preţuri reduse pînă la 5 lei, şi totuşi puţini vizitatori pleacă cu plase cît de cît remarcabile. Nu găseşti nimic din apariţiile europene politice şi economice actuale, dar sînt oferite cărţi pentru cei dornici să devină bucătari, psihologi, detectivi, sexologi sau orice altceva decît se aşteaptă vizitatorii. Este evident că staffurile editoriale au o imagine eronată asupra intereselor de lectură ale publicului care respectă valorile tradiţionale şi care s-a obişnuit să găsească la tîrgurile de carte apariţii autohtone sau numeroase traduceri de actualitate, aşa cum se întîmplă în Italia, Franţa, Germania, Moscova sau Budapesta, pe unde românii frecventează entuziasmaţi librăriile.”
–”România literară”, nr. 25/13 iunie 2014. Continuă disputa dintre critica literară veche și nouă, începută de Paul Cernat și Nicolae Manolescu, continuată de atâtea și atâtea personalități literare. De data aceasta, Cosmin Ciotloș a scris despre conflictul de opinii: ”Paul Cernat trasează, aici, harta literaturii de azi. Există, pe de o parte, cărțile ”de critică și istorie literară, de teorie și analiză culturală, de eseu și nonficțiune politică” (în fața cărora, cum știm și din primul paragraf, criticul se simte ”motivat”), iar pe de altă parte, un conglomerat deprimant numit beletristică, rezumat cu o uimitoare concizie: ”<<bătrâna>> au obosit, <<tinerii>> nu prea pot, cei din generația medie și-au atins limitele, iar limitele sunt, în mod evident, sub nivelul celor din interbelic sau din perioada dezghețului poststalinist. Mai apar, desigur, romane reușite, câteodată (arareori…) excelente, care-mi redau speranțele. Mai apar volume de poezie <<OK>> (nu și mari poeți). Dar nu sunt deloc sigur că mai există literatură română [sublinierea nu-mi aparține, dar subscriu la ea], alta decât cea din trecut, iar stocul se arată a fi din ce în ce mai redus.” Nu știu care va fi fiind suportul teoretic al acestor afirmații. (De bună seamă că există unul). Le găsesc pur și simplu nerezonabile. Și sper doar că, mai devreme sau mai târziu, Paul Cernat le va face uitate.”
”Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”, de Liliana Corobca este una dintre cărțile cele mai importante apărut în 2014, din punctul meu de vedere. Un studiu extins, cercetare documentară remarcabilă, după cum scrie și Mircea Anghelescu în recenzia cărții: ”Cartea Lilianei Corobca conține un foarte bogat material pentru cunoașterea condițiilor în care scriau scriitorii acelor vremuri tulburi și întunecate. Din ea se pot nutri multe alte proiecte, pe lângă cel menționat mai sus: de pildă, unul despre felul în care cenzura, prin propunerile de ”rezolvare” a problemelor, intervenea, cum făcea și critica vremii, în opțiunile autorilor, inspirând sau impunând modificări ale intrigii, personajelor, prezentării lumii și deci viziunii auctoriale, și așa mai departe. Oricum, o carte bogată, informată, extrem de utilă istoricului acestei perioade zbuciumate și încă foarte puțin cunoscută în documentele ei.”
Mi-a plăcut interviul acordat de Sorj Chalandon, câștigătorul Premiului Goncourt, le Choix Roumain, Simonei Vasilache-concis, direct, la subiect, o personalitate interesantă. La întrebarea ”Dacă un tânăr v-ar întreba ce să facă să-și câștige demnitatea, ce i-ați spune?”, el a răspuns: ”Nu sunt un guru, nu conduc vreo sectă. N-am sfaturi de dat. Doar să respecte demnitatea celorlalți, să se bată pentru ea. Și să citească. Să citești înseamnă rezistență. Primul lucru pe care-l ard dictatorii sunt cărțile. Prin cărți evadezi, prin cărți lupți. Ca să poți scrie, trebuie să citești. Părinții mei nu aveau cărți, nu ascultau muzică. Așa că citeam în secret. Pentru ai mei, cărțile erau diavolul. Pentru mine, să citesc a însemnat și înseamnă în continuare să rezist.”
-Precizare:
Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
