În această săptămână, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură, Observator cultural.
–”România literară”, nr. 38/12 septembrie 2014. Este centenarul Primului Război Mondial. Se scrie mult, se citește mult, se dezbate despre cauzele izbucnirii Marelui Război, cum era numit atunci. Despre asta scrie și Mihai Zamfir câteva rânduri interesante: ”În realitate, partea cea mai inconștientă a europenilor (cuprinzând pe politicieni, pe guvernanți, dar mai ales pe militari) se săturase de prea multă pace: fiara din om nu mai avea răbdare! De un secol, de la terminarea războaielor napoleoniene, Europa nu mai cunoscuse conflicte la scară largă. Cele câteva războaie limitate în timp și spațiu (Războiul Crimeii, Războiul franco-prusac) nu satisfăcuseră decât în mică măsură pornirea atât de umană de a-l ucide pe cel de lângă tine. Și atunci guvernele europene – într-o concordanță perfectă – s-au aruncat asupra ocaziei sordide oferite de asasinatul politic petrecut într-un oraș oarecare, Sarajevo, oraș de care aproape nimeni nu auzise până atunci și care reprezenta insignifianța absolută.”
Despre vin, o aventură culinară în Franța, dar și despre cartea ”Beau, deci exist” a lui Roger Scruton scrie Mircea Mihăieș, care încheie: ”În ce privește articolul de față, l-am scris încercând să explorez una din ocupațiile predilecte ale lumii de azi: călătoria. Nu mă dau în vânt după drumeții, după cum nu sunt, deloc, nici băutor. Merită să scrii însă despre ambele, și despre călătorii, și despre vinuri, de vreme ce ocupă timpul și subconștientul atâtor oameni. Iar cititorului meu îi recomand călduros două lucruri: să facă ce-o ști, dar de Crăciun să aibă pe masă o sticlă de Chateauneuf-du-Pape (se spune că recolta 2010 a fost senzațională). Până atunci, să citească minunatele divagații despre viață și vin ale lui Roger Scruton.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 450/6-12 septembrie 2014. Florin Lăzărescu ne povestește alte ”întâmplări și personaje”-despre Medievalul ”exagerat” din România: ”La noi, unii oamenii inca mai ara cu plugul inventat in epoca fierului. Din cand in cand in Romania se mai intampla sa-l mai dezgroape satenii pe unul ca sa-i infiga cate un tarus in inima. Ne taram in genunchi pe langa ciolanele sfintilor cu o asiduitate si mai mare decat atunci. Femeile inca isi mai iau bataie medieval. E drept, nu ardem vrajitoarele, insa avem destule care ii ard pe fraieri la bani.”
Caricaturistul Ion Barbu a realizat un album-proiect intitulat ”Sticle pentru minte, inimă și literatură”. Din păcate, nu găsește încă editură dispusă să publice acest album. Iată ce spune Marius Chivu despre acest lucru: ”Marius Chivu crede ca editurile romanesti nu s-au aratat interesate de proiect deoarece sunt complet lipsite de viziune si de indrazneala, mai ales grafica. „Au ajuns extrem de conformiste din punct de vedere comercial. Nu mai risca nimic, merg la sigur si cumva din inertie publicand nume mari, traducand bestseller-uri pe banda rulanta si alegand pentru coperte imagini banale si colorate, kitschoase, de Neckermann, orice numai arta vizuala sa nu fie. Nu mai inventeaza colectii, nu mai vin cu idei noi, nu mai sprijina debutanti, par intrate in adormire“, este opinia dura a acestuia.”
–”Observator cultural”, nr. 481 (739)/11-17 septembrie 2014. Cătălina Bălan se întoarce în Chișinău și realizează un reportaj foarte interesant, mai ales acum, în perspectiva parcă tot mai apropiată a unui nou război cu pion principal Rusia. Cum este însă acum Chișinăul?: ”Ce mai încolo-încoace, Chişinăul se schimbă, apar clădiri noi, festivaluri noi, cenacluri noi, politicieni şi jurnalişti noi, instruiţi, talentaţi, dar, ce e mai important, apare o generaţie tînără care vorbeşte o limbă română frumoasă, coerentă şi corectă, o limbă pe care, pînă prin ’90, o vorbeau doar scriitorii. Din cîte văd eu, anume generaţia tînără va fi cea capabilă să schimbe lucrurile din temelii, cea care nu duce povara unei mentalităţi nocive moştenite de unii dintre „bătrînii“ politicieni din Republica Moldova. E nevoie doar de pace şi de mulţi paşi bine calculaţi ai elitei politice de la Chişinău.”
Editura Brumar din Timișoara împlinește în 2014 20 de ani. Cu această ocazie, Un cristian realizează un interviu cu directorul editurii, Robert Șerban, care declară: ”Lumea pe care o iubesc cel mai mult e lumea literară, cu toate ale ei, cu vanităţi, orgolii, lupte pentru glorie, pentru o poziţie mai bună pe „liste“, dar şi cu prietenii minunate, cărţi superbe, nopţi albite în jurul unui poem ori al unei polemici, cu gesturi de o gratuitate cum nu prea mai vezi, cu proiecte construite pe buza unei sticle cu vin. Şi rămase acolo… Şi apoi, e grozav să scoţi limba la moarte şi pe ea să fie cărţi. Unele frumoase, altele bune, cîteva şi frumoase, şi bune. Am crescut printre cărţi, mi-a plăcut şi îmi place enorm să citesc, m-am bucurat, de copil, de exaltarea cu care scriitorii severineni, prieteni cu tata, tata însuşi trăiau momentul apariţiei unui nou volum ce le purta semnătura. Ca editor, sînt chiar eu furnizorul acestei exaltări, al acestei euforii.”
Frumoasă și bine documentată este prezentarea Roxanei Sorescu asupra operelor dramaturgice minore ale lui I.L.Caragiale. Iată ce aflăm, de exemplu, despre Caragiale amorezat: ”O singură dată în viaţă, Caragiale, amorezat, s-a dat în spectacol, în scrisorile către amici: atunci cînd şi-a pierdut capul după „Fridolina“. Tot ce ştim astăzi despre „Frido lina“ se datorează corespondenţei lui Caragiale către prieteni şi cercetărilor perseverente ale lui Şerban Cioculescu. Pasiunea fulgerătoare l-a cuprins pe dramaturg prin februarie 1883, s-a dezvoltat vertiginos, cu utopice planuri matrimoniale, şi a durat pînă la 23 aprilie acelaşi an, cînd Fridolina dispare brusc şi pentru totdeauna din conversaţiile lui Caragiale, plecat de două săptămîni la Craiova, unde „iute trec zilele, mai iute, pentru că mai dulce trec nopţile“. Nu se ştie bineînţeles nimic despre persoana/ persoanele care l-au lecuit de Fridolina.”
De curând, a apărut la Polirom corespondența completă a lui Rene Descartes (volumul 1, de peste 800 de pagini). Despre acesta, scrie Liviu Ornea: ”Dar nu trebuie să fii specialist în Descartes, filozof sau matematician ca să te bucuri de cartea asta. Lectura e, în multe locuri, pasionantă. Era o vreme în care lumea scria scrisori lungi, meşteşugite şi, contrar ideilor noastre despre epocă, informaţia circula destul de eficient, chiar dacă nu instantaneu, ca azi.”
